Cea mai mare nenorocire din lumea aceasta este starea de trăire în păcat, adică în neascultare de Dumnezeu, în vrăjmășie cu Cuvântul Său Sfânt și cu Duhul Său. Dar cea mai fericită eliberare este când un întreg popor se ridică din păcat.
Cea mai mare lipsă a oricărui suflet este lipsa lui Hristos, adică lipsa darului și a harului Său și lipsa Duhului Său (Romani 8, 9), adică lipsa vieții și a luminii, care este El (Ioan 8, 12).
Toate celelalte nenorociri și lipsuri care vin apoi, de orice fel, în viața unui suflet sau a unui popor decurg numai din acestea doua: din nenorocirea păcatului și din lipsa lui Hristos. Cine ascultă de Dumnezeu, prin chiar ascultarea aceasta, este iertător și răbdător, înfrânat, blând și cumpătat. Trăind în felul acesta, omul poate să treacă pe lângă toate nenorocirile, căci nu va cădea în ele, fiindcă virtuțile sale și puterea lui Hristos îl vor apăra.
Pe cel bun, iertarea nu-l va lăsa să cadă în certuri și bătăi, în procese și în dezbinări. Răbdarea nu-l va lăsa să cadă în mânie, în pizmă și în răzbunare.
Înfrânarea nu-l va lăsa să cadă în desfrânări, în stricăciuni și în risipă. Iubirea nu-l va lăsa să cadă în ură, în rătăcire și în tulburare. Virtuțile lui sunt și apărarea, și ajutoarele sale.
Nenorocirea cea mai mare nu este doar atunci când omul a căzut în păcat, ci este mai ales atunci când cel căzut este lipsit de mintea și de voința cea bună, de dorința de a se ridica din el. Aceasta este adevărata și marea nenorocire. Căci, când omul le are pe acestea două, adică mintea și voința, ele îl vor putea ridica din orice cădere. Harul lui Dumnezeu ajută totdeauna mintea și voința bună a omului, de ridicare.
Când omul e nenorocit e, desigur, un mare rău. Dar când e și lipsit, aceasta este un rău și mai mare.
Dragă suflete, te rog, cercetează-te foarte nepărtinitor, să vezi care este și starea ta față de acest adevăr! Cercetează-te față de Cuvântul lui Dumnezeu și față de propria ta conștiință, dacă nu cumva și tu te afli căzut într-un păcat de moarte sau în mai multe. Iar în nenorocirea aceasta, dacă nu cumva ești total lipsit și de călăuzirea minții tale spre lumină, și de a voinței tale spre îndreptare. Dacă te afli în această pierzătoare stare, strigă îndată la Dumnezeu să Se îndure de tine!
Strigă să-ți dea mintea cea curată și voința cea puternică prin care să te ridici din această stare de moarte și pierzare.
Căile Domnului se învață. Se învață tot așa cum se învață și orice alte căi în care omul umblă sau trebuie să umble.
În învățarea căilor Domnului, omul are mulți învățători. Ele se învață începând din familie, din copilărie, de la mama, de la cei care-l cresc. Apoi din educația școlii și a cărților. Apoi din experiența încercărilor, a minunilor și a trăirii sale personale.
Doamne, învață-ne mereu căile Tale pe toți! Amin.
Traian Dorz, Cununile slăvite
