Pornind de la cuvintele scrise pe crucea părintelui Iosif Trifa, „Om trimis de Dumnezeu”, aş vrea să mă rezum doar la un singur gând care s-a cimentat încă o dată, cu încă o dovadă. Ştim că cel care a fost trimis pentru prima dată să împlinească planul Mântuirii noastre cu efect veşnic este Mântuitorul. Şi Mântuitorul a fost trimis.
Dumnezeu, de-a lungul veacurilor, s-a folosit de oameni pe care i-a trimis.
M-am gândit la Părintele Iosif, mai ales în ultimele zile, şi am ajuns la concluzia că oameni ca şi el sunt foarte rari în istoria lumii şi chiar în istoria bisericii. Şi l-am socotit ca fiind un personaj biblic, un personaj care se regăseşte pe aceste pagini din nou şi din nou şi din nou. M-am gândit şi am căutat în Biblie să văd cu cine l-am putea asemăna pe Părintele Iosif Trifa. M-am gândit în primul rând la Moise, cel care a scos din robie pe poporul său. Aşa a făcut şi părintele Iosif, a căutat să-şi scoată neamul din robia păcatului.
Se apropia anul 1984, când fratele avea să împlinească 70 de ani. Am hotărât să-l sărbătorim, să-i arătăm recunoştinţa, dragostea şi aprecierea noastră pentru munca şi jertfa la căpătâiul cântărilor nemuritoare, şi nu numai, urma să-i publicăm în samizdat o antologie “Din cele mai frumoase poezii” ale fratelui Traian.
Înainte de amiază pornim spre locurile de origine ale Părintelui Iosif. Bucuroşi şi nerăbdători să intrăm în spaţiul matrice al eroului nostru, gonim cu “Trabi” spre Apusenii cei încărcaţi de istoria şi durerile moţilor. Cerul era senin şi culorile toamnei parcă incendiaseră pădurile. Toţi eram plini de entuziasm. Călătoria era deosebit de plăcută în prezenţa fratelui care ne împărtăşea amintiri răscolitoare şi gânduri vizionare. Pe traseu facem un popas pentru masă. Într-o zonă cu serpentine găsim un loc frumos pe iarbă lângă o stâncă, pe marginea şoselei.
Ca tânăr, acasă, încă, în familie, scriam aceste poezii ale fratelui Traian Dorz, aceste cântări pe care le învățam. Şi de aici a plecat, oarecum, aplecarea mea spre poezia lui Traian Dorz. Cântându-le sau rostindu-le, au ajuns să mă marcheze în mod special în activitatea pe care am desfăşurat-o de-a lungul vieţii, începând cu seminarul teologic, facultatea de teologie şi până astăzi.
Traian Dorz este unul dintre cei mai importanţi autori de literatură religioasă din România, literatură devenită ilicită în anii comunismului şi rămasă încă marginală şi desuetă în postcomunism, unde aversiunea faţă de religie persistă, deşi în forme mai discrete şi mai rafinate. (…)
Fratele Vasile a copilărit în satul Rîturi, com. Mizieș, jud Bihor (Livada Beiușului de astăzi), satul natal al fratelui Traian Dorz. Au fost chiar vecini.
S-a înrolat în Oastea Domnului la vârsta de 14 ani și a făcut legământ la chemarea fratelui Traian care, fiind cu 18 ani mai în vârstă decât el, s-a ocupat îndeaproape de creșterea și formarea lui spirituală.
Care ar fi cele mai frumoase amintiri pe care le aveți din anii de avânt ai Oastei Domnului?
A mai fost una dintre întâlnirile minunate la peștera de la Meziad – poate știți – organizată de fratele Gavriș. Erau vremuri de restricții foarte mari. S-a dat zvon în toată țara. Că era suficient într-un județ, dacă știa unul – nu trebuiau telefoane sau delegat special pentru asta. Nici pentru nuntă nu trebuiau chemări.
Ați fost vreodată amenințat sau persecutat sau anchetat sau amendat pentru activitatea în Oastea Domnului?
N-am fost bătut, n-am fost închis. În schimb, am avut multe probleme. Am fost supravegheat zeci de ani. De la început. Supravegheat la servici, supravegheat acasă. Chiar, fiind aproape de unitatea militară, au fost puși oameni anume care să ne supravegheze. A fost pentru noi o surpriză extraordinară, că nu eram obișnuiți cu așa ceva, să vedem pe cineva, într-o seară, în plop, stând și uitându-se pe geam fără să facă gălăgie.
Vă rugăm să adresați câteva îndemnuri pentru noi și pentru tânăra generație din Oastea Domnului.
Îmi vine foarte greu să dau un sfat cuiva. Nu știu de ce. Dar cu toate acestea, cu ajutorul Domnului, poate și ca ultim îndemn înainte de plecare – Domnul știe când va fi și cum va fi. Văd așa de potrivit pentru situația în care ne găsim acuma, îndemnul de la Genesa, capitolul 19, versetul 17. Acolo unde îngerii spun lui Lot să iasă afară din Sodoma. Și îi spun trei lucruri. Și anume: scapă-ți viața; să nu te uiți înapoi; să nu te-așezi în vreun loc din câmpie.