Înainte de amiază pornim spre locurile de origine ale Părintelui Iosif. Bucuroşi şi nerăbdători să intrăm în spaţiul matrice al eroului nostru, gonim cu “Trabi” spre Apusenii cei încărcaţi de istoria şi durerile moţilor. Cerul era senin şi culorile toamnei parcă incendiaseră pădurile. Toţi eram plini de entuziasm. Călătoria era deosebit de plăcută în prezenţa fratelui care ne împărtăşea amintiri răscolitoare şi gânduri vizionare. Pe traseu facem un popas pentru masă. Într-o zonă cu serpentine găsim un loc frumos pe iarbă lângă o stâncă, pe marginea şoselei.
Fratele Traian desface pachetul cu mâncare, scoate briceagul său în formă de peşte, şi împarte pentru fiecare. Avea o deosebită bucurie să facă slujba aceasta. Personal ne tăia pâinea, slănina şi spunea într-un mod inconfundabil de dulce: asta este pentru fratele Daniel, asta pentru fratele Gicu, pentru fratele Ionatan, …şi totdeauna ultima pentru dumnealui. Apoi se ruga. Doamne, ce rugăciuni! Când terminam de mâncat, împacheta tot ce rămânea cu mare grijă. Când trebuia să cărăm bagajele de la maşină, ne spunea voios: “Eu, fiind mai bătrân, mă angajez la bagajul lui Esop” (adică la mâncare), pentru că, pe măsură ce toate celelalte devin mai grele, al meu se uşurează”.
Pornim plini de bucurie şi încântare. Când porneam, se ruga în mod special şi pentru Trabi să ne poată duce în pace. Când urcam serpentinele, zicea uneori: “Hai Trabi, parcă eşti o căprioară ce zburdă peste munţii aceştia”. Peisajele erau din ce în ce mai spectaculoase şi culorile mai aprinse. Ajungem într-o zonă de platou cu perspective superbe şi îi zic lui Daniel:
– Dă-mi aparatul să iau câteva imagini de aici!
– Dar unde-i geanta cu aparatul?…
– Vai, geanta cu aparatul şi tot ce filmasem în Sibiu au rămas pe marginea drumului unde am poposit pentru masă.
Am rămas fără grai. Fratele Traian, trist şi dojenitor, ne zice:
– Cum aţi putut voi lăsa jos geanta din mână?…
N-am mai avut cuvinte. În câteva clipe îmi trecură prin minte toate visurile noastre, toate încercările întâmpinate şi toate izbânzile, până la urmă. Mă gândeam cât l-am purtat şi cât l-am expus pe fratele Traian. Mă gândeam când vom mai putea repeta şi cu ce îndrăzneală să-i mai cerem fratelui un asemenea efort? Cu ce preţ? Şi acum…
Am spus doar atât:
– Ce facem acum?
– Ne întoarcem înapoi şi vom găsi aparatul, spune Daniel.
– Crezi frăţia ta lucrul acesta? întreabă fratele Traian.
– Cred. Haideţi să ne întoarcem, zise Daniel hotărât.
– Fie după credinţa ta, aprobă fratele Traian şi pornirăm înapoi cale de mai bine de o oră.
Toată bucuria şi exuberanţa din maşină s-au stins. Nimeni nu mai spunea nimic, doar bârâitul motorului încerca să acopere apăsătoarea noastră tăcere.
– Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă, zise fratele Traian spărgând tăcerea. Aş vrea să zbor, dar rana din pulpă nu mă lasă, continuă iarăşi.
Cu greu s-au mai legat câteva vorbe între noi. Eu, însă, nu scăpam de furtuna gândurilor din primele clipe. Până când n-am început să mă rog în gând, n-am putut scăpa de vârtejul acelor gânduri.
Când am ajuns în zona cu serpentine, încă de sus, Daniel strigă:
– Uite, geanta noastră, după piatra aceea. Am văzut-o!
Ca un junghi îmi trecu prin inimă. Când o văzurăm cu toţii, fratele zise:
– Mare credinţă ai avut, frate Daniel!
Am oprit şi am apucat geanta cu bucurie. iar fratele Traian a zis:
– Acum să îngenunchem cu toţii aici, să mulţumim Domnului.
S-a rugat fratele zicând:
– Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeul nostru, că de la facerea lumii ai pus aici această piatră să adăpostească geanta şi aparatul nostru astăzi.
Am ajuns cu bine la Câmpeni şi căutăm pe fratele părintelui, Dumitru Trifa, (unchiu’ Dodiţă), tatăl lui Viorel. Ajungem pe la ora 3 după amiază. De aici primim mai multe detalii despre locurile din Certege, iar un nepot al lui Dumitru ne însoţeşte spre culmea Borleştilor unde se află casa natală a părintelui.
Pentru că nu se putea urca până acolo cu Trabantul, şi pentru că era un drum abrupt, nici unchiu Dodiţă, care avea peste 89 de ani, nici fratele Traian, bolnav cum era, nu ar fi putut urca. Ei au rămas în Câmpeni să depene amintiri. Chiar era important pentru fratele Traian să obţină de la Dumitru informaţii utile pentru istorie.
Pornim cu Trabi spre Certege, pe firul unei văi cu apa cristalină, străjuită de brazi seculari. Drumul este dificil. Mergem încet. Lăsăm maşina la poalele dealului şi urcăm pe jos. Totul era învăluit în culori autumnale. Peisajul era superb. Un plai mioritic cu iz de doină şi fluier. Casa părintelui privea singuratică de pe o colină verde până departe în zare, spre muntele Vulcan, spre Găina şi spre Albacul lui Horia. Un covor violet de brânduşe doinea din iarbă sub razele blânde ale soarelui de octombrie. În faţa casei păşteau liniştite şi acum două vaci păzite de o femeie. Alături, la marginea curţii, o veche cruce din piatră albă, nescrisă, se ridica din buza unui taluz. Aparatul de filmat culegea, cu migală, fiecare detaliu. Casele erau extrem de rare. Una într-un deal, alta în celălalt.
De la casa părintelui până la biserică era o cale lungă care cobora şi iar urca. Pornim spre biserică doar eu, Gicu şi Daniel. Zărim într-un alt deal un cimitir. Ne îndreptăm spre el, căutăm crucea Anei Trifa. Luăm crucile la rând, dar n-am găsit-o pe a mamei părintelui. Într-un târziu, apare de undeva o bătrânică la vreo 75-80 de ani. Ne întreabă ce căutăm şi îi spunem. Se gândeşte, apoi îi spunem că Ana Trifa a avut un copil preot la Vidra şi apoi la Sibiu.
– O, ….dragilor mei, nu este aici. Mergeţi la biserică şi în partea stângă, cum stai cu faţa spre intrarea în biserică, găsiţi o cruce mare din piatră.
Am filmat biserica în care a fost botezat părintele, am găsit crucea mamei acoperită de licheni. Privind cu atenţie, pe ea se vedea încrustată o salcie plângătoare şi înscrisul: ANUȚA TRIFA BOTA născută 1857, măritată 1874, răposată 10 noiembrie 1895.
Ce mult ne-am dorit să fi putut urca şi fratele Traian. Ce momente sfinte am fi trăit alături de marele poet legat cu fire tainice de toată istoria acestei familii. Dar nu s-a putut atunci. Abia peste 4 ani, când se împlineau 100 de ani de la naşterea părintelui, aveam să-l urcăm pe fratele Traian într-o sanie trasă de boi, în 5 martie 1988. Până atunci, însă, noi am mai bătut acele locuri legendare, am identificat obiectivele legate de viaţa părintelui Trifa, am stabilit legături cu cei care trăiau acum în casa părintelui, am curăţat crucea şi am împrospătat culoarea încrustaţiilor. (Dar despre acestea relatează mai detaliat fratele Nelu Beg în cartea sa “Traian Dorz 100 – închinare la împlinirea centenarului”.)
În amurg, am coborât spre Câmpeni, unde am rămas peste noapte, bucuroşi de imaginile imortalizate pe peliculă.
A doua zi dimineaţă pornim spre Vidra lui Iancu, şi căutăm pe fratele Nicodim. Avea o curte plină cu iarbă care otăvise frumos şi prin iarbă era plin de brânduşe mov. Fratele Traian a cules un buchet pe care şi l-a pus în buzunarul de la piept. Era fericit, cânta şi era pregătit să pornim cu fratele Nicodim spre locurile pe unde au trecut paşii profetului.
Pornim din faţa fostei case parohiale din Vidra, acolo, pe malul Arieşului, unde s-a ţinut nunta părintelui Trifa cu Iulia Iancu, nepoată de frate a marelui erou Avram Iancu. Filmăm locul de nuntă, strada din Vidra, fosta casă parohială unde a trăit părintele, unde s-au născut copilaşii lui, unde au murit cele trei odrasle şi soţia iubită. Filmăm şi bustul marelui erou care era în centrul satului, în faţa cooperativei “Vidreana”, înfiinţată de părintele Iosif. Apoi urcăm cu sfială şi emoţie spre biserica din deal unde slujise părintele primii zece ani de preoţie. Ne oprim Ia mormântul familiei unde era înmormântată Iulia şi cei 3 copilaşi ai ei: Olimpia, Tit-Gheorghe şi Augustina. Ce rugăciuni şi ce lacrimi fierbinţi a vărsat fratele Traian şi noi pe lespedea acelui mormânt!
Pe la toate aceste locuri călcam cu mare emoţie, pentru prima dată. Şi noi şi fratele, care era şi el adânc mişcat. Ce impresionant avea să scrie apoi despre toate aceste locuri şi evenimente de acolo!…
Am vizitat şi am filmat muzeul, casa memorială a lui Avram Iancu, iar acolo, în cartea de aur, fratele Traian a scris un cuvânt impresionant. A fost pentru noi un har deosebit ca la fiecare loc să ascultăm pe fratele Traian Dorz povestindu-ne ceea ce citise sau aflase direct de la părintele Trifa.
N-a fost loc la care să nu relateze cel puţin un episod, cu vocea tremurândă şi cu ochii scăldaţi în lacrimi. Pentru noi, fratele Traian era o verigă de legătură cu trecutul părintelui. Doamne, ce trăiri, ce rugăciuni, ce amintiri!… Făceam o binecuvântată baie de istorie sfântă. Ni se făcea, într-un mod aproape ceremonios, transferul zestrei trecutului Oastei. Ce traseu frumos! Ce locuri sfinte pe la care se cuvine să ne ducem copiii şi nepoţii, să nu uite-n veci această cutremurătoare istorie cu semnificaţiile ei tainice.
Ne despărţim de fratele Nicodim, care a fost pentru mine ca o binecuvântată regăsire în acasa lui. Îl cunoşteam din adolescenţă când venea prin satul nostru purtând în spate o ladă mare cu sticlă de geam pentru ferestre, şi poposea pe la noi. Ne spunea că este din Vidra lui Iancu. Fratele Traian cunoştea fraţi de prin toate colţurile ţării de pe când lucra la redacţia foilor Oastei sau de pe când mergea în misiune prin ţară. Sau de când îl cercetau fraţii acasă, la Livada.
Toate acele detalii culese atunci şi ceea ce a urmat până în 1988, fratele Traian, omul lui Dumnezeu, avea să le valorifice într-un proiect de anvergură privind Anul jubiliar Iosif Trifa 100.
Sufletul său mare şi mintea vizionară aveau să pună lucrurile împreună într-un mod măreţ, legând în istoria Oastei un important nod de aducere aminte, restituind întregii frăţietăţi a Oastei aceste locuri şi semne care îi aparţin pe vecie. Fără aceste locuri sfinte, Oastea ar fi fost mai săracă.
Ceea ce încercăm să facem noi acum, la centenarul poetului, cu acest documentar, este pentru noi o mare provocare, privind în oglindă ceea ce a făcut fratele Traian la centenarul părintelui său duhovnicesc.
Coborâm de la Câmpeni prin Brad, pe un drum forestier. După toate peripeţiile şi după o autentică întoarcere în trecutul istoric al Oastei, pas la pas cu fratele Traian, care a retrăit cu intensitate evenimentele la care a fost martor alături de trimisul lui Dumnezeu, acum inimile noastre erau pline şi mulţumitoare Domnului Care ne-a ocrotit şi ajutat la înfăptuirea acestui vis.
Pe măsură ce înaintam spre locuri tot mai neumblate, sub razele de aur ale soarelui, arborii, proiectaţi pe cerul fără nori, păreau flăcări pe o mare de azur. Liniştea din jur și pacea din inimile noastre accentuau şi cel mai slab foşnet al pădurii. Fascinaţi de ritmul cromatic şi diversitatea priveliştilor, nu conteneam cu exclamaţiile de uimire pentru creaţia Marelui Arhitect. Era imposibil să rezişti să nu te oprești şi să nu te dai jos din maşină. De acum nu mai aveam niciun stres. Purtam în geantă secvenţe de istorie, emoţii şi visuri imprimate invizibil pe zeci de filme nedevelopate şi nu conteneam să înregistrăm în mintea noastră ce nu mai văzusem şi nu mai trăisem niciodată. Timpul părea că şi-a încetinit trecerea iar inimile noastre începeau să bată în ritmul poeziei.
Oprim mașina pe un platou cu arbori înalţi şi rari printre care lumina aurie poleia frunzişul multicolor așternut peste cărările albe de calcar. Totul era curat. Fratele Traian îl apucă pe Daniel de braţ şi porniră amândoi târşind picioarele prin frunzele de sub arbori. Nimeni nu se mai grăbea. Gicu îşi freca bucuros palmele. Pentru mine aici a început cea mai fericită stare pe care am trăit-o pe acest pământ alături de omul lui Dumnezeu – om de o sensibilitate şi o iubire unice. Nădăjduiesc şi aştept să retrăiesc acele stări în „Țara Luminii Eterne” alături de poetul nemuritor.
Pe acel platou inegalabil, “Unchiu”, păşind visător pe o cărare albă ce se pierdea între nişte mesteceni albi cu straie aurii, ne-a fluturat în semne de salut mâna sa care a scris cuvinte de foc, de dor şi de drag, iar cu un zâmbet luminos, pe care l-am închis pentru totdeauna în tainica încăpere a sufletului meu, ne-a spus fluturând mâna: “Ei n-au murit, ci doar s-au dus”. Pentru mine acela a fost salutul şi sărutul iubirii eterne care m-a legat pentru totdeauna de părintele meu sufletesc.
Acolo, în stările acelea, au germinat “Eternele Poeme”. Acolo s-a născut gândul pentru “Locurile noastre sfinte”. Acolo noi am vorbit cu fratele şi i-am sugerat să scrie despre lucrările celebre ale marilor artişti, cum ar fi Carul cu boi sau Ciobănaşul lui Grigorescu sau Coloana infinită a lui Brâncuși. Acolo a fost un timp unic al poeziei.
Privind acum peste lucrările literare care au urmat, putem înţelege măreţia sufletului său şi intensitatea la care a trăit acele puţine clipe de mângâiere sufletească.
Până-n veci voi fi recunoscător Domnului pentru harul de a fi trăit acele clipe în umbra binecuvântată a fratelui Traian Dorz.
Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2014, nr. 11-12, pag.16
