Fericirea este o stare de mulţumire sufletească intensă și deplină, determinată îndeosebi de satisfacerea unei năzuinți (cf. DEX).
Psalmistul David în Psalmul 82 v. 1 spune: “Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit.”
Aşadar fericirea este o stare sufletească şi starea aceasta s-a pierdut prin săvârşirea păcatului neascultării. Păcatul este cel care l-a despărţit pe om de Dumnezeu; păcatul a pus un zid de despărţire între om şi Dumnezeu. La început n-a fost aşa. Omul trăia într-o stare de părtăşie deplină cu Dumnezeu. Starea aceea de beatitudine primordială, generată de părtășia cu Dumnezeu, este de fapt starea pe care a pierdut-o omul, de-a lungul istoriei, prin fărădelege şi păcat.
Aşa a ajuns de la fericire la nefericire, o altă stare sufletească, tare tristă şi apăsătoare.
În ce nefericita stare a ajuns omul! Ascultaţi trista descriere a despărțirii omului de Dumnezeu, a ruperii părtășiei cu Creatorul său.
“Omul şi nevasta lui s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu… Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis:
– Unde eşti? (Adame)
– Ți-am auzit glasul… şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns” (Genesa 3, 9).
Ce dureroasa tristețe multimilenară s-a lăsat de atunci peste om. Tristeţea aceasta se întinde de la Genesa până la Apocalipsa, până când va fi refăcută starea de părtășie a omului cu Dumnezeu, în Împărăția Cerurilor.
„Am auzit un glas tare care ieșea din scaunul de domnie şi zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii, El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.»” (Apocalipsa 21, 8).
Dar până atunci rămâne de împlinit îndemnul puternic al Mântuitorului de a intra în Împărăţia Cerurilor. Şi El Însuși ne-a arătat unde începe acest drum, cum să umblăm pe el şi în ce condiţii vom ajunge acolo unde vom regăsi, cu adevărat, fericirea pierdută, adică în părtășie deplină cu Tatăl, care va fi totul în toţi.
– Începutul: “Intraţi pe poarta cea strâmtă… care duce la viaţă” (Matei 7, 13)
– Umblarea: “Păziți-vă de prorocii mincinoşi… îi veţi cunoaşte după roadele lor… Orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele” (Matei 7, 15-17)
– Condiţiile: “Nu oricine îmi zice: «Doamne, Doamne» va intra în Împărăția Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 7, 21)
Toţi oamenii îşi doresc fericirea. Cei mai mulţi însă au percepții greșite despre ceea ce ar putea să le aducă fericirea. Şi pentru că nu au perspectiva vieții veşnice, ei o caută în satisfacerea nevoilor existenţei trecătoare, de pe pământ.
Mântuitorul Iisus Hristos, în predica de pe munte, răstoarnă aceste concepţii omenești, fericindu-i sau numindu-i fericiți pe oameni, în mod paradoxal, după cu totul alte criterii. Noua învățătură a Mântuitorului s-a prăvălit de pe munte ca o avalanşă care a şocat întreg auditoriul, când le-a explicat că nu cei bogaţi, veseli şi neprigoniţi sunt fericiţi, ci mai degrabă cei săraci, flămânzi, însetaţi, cei care plâng şi cei prigoniţi. Dar Iisus nu-i fericeşte pur şi simplu pe toţi săracii, ci doar pe cei săraci în duh (nu săraci cu duhul). Nici pe toţi cei flămânzi şi însetaţi, ci doar pe cei flămânzi şi însetaţi după dreptate.
Chiar dacă unii dintre ascultători i-au considerat pe ucenicii Domnului nişte nenorociți, nefericiţi şi chiar dacă ucenicii înşişi nu erau totdeauna prea optimişti în raport cu standardele Împărăţiei, totuşi Mântuitorul afirmă că ei sunt fericiţi cu adevărat şi nu doar în perspectiva viitoare, eternă, ci chiar aici razele bucuriei viitoare le scaldă viaţa, căci Duhul slavei lui Dumnezeu se odihnește peste ei.
Prima fericire rostită de Mântuitorul, în care spune: “Ferice de cei săraci în duh”, este însoţită de promisiunea: “căci a lor este Împărăţia Cerurilor”. De aceeași promisiune este urmată şi ultima fericire, a zecea, a celor “prigoniţi din pricina neprihănirii.” Toate celelalte atribute pentru care Domnul îi fericește pe oameni pot fi considerate explicaţii ale primei fericiri, fiecare fiind o confirmare a precedentei.
Am putea spune că, de fapt, prima fericire este singura fericire și poate fi considerată cea mai scurtă formulare biblică a doctrinei mântuirii. A moşteni Împărăţia Cerurilor înseamnă a fi împăcat cu Împăratul Cerurilor, a avea acces în prezenţa lui Dumnezeu, a sta pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu. „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3, 21-22).
Toate acestea le avem în schimbul recunoaşterii sărăciei noastre în duh. Dar ce înseamnă de fapt a fi sărac în duh?
“A fi sărac în duh înseamnă a recunoaşte că nu avem niciun merit pentru a fi în relaţie cu Dumnezeu. A fi sărac în duh înseamnă a recunoaşte că dacă vom ajunge în Împărăţia Cerurilor, lucrul acesta se va datora în întregime numai harului lui Dumnezeu şi nu meritelor noastre.”
Dar cum putem şti că suntem săraci în duh? De unde ştiu că nu mă înşel şi mă văd aşa cum ar trebui în prezenţa lui Dumnezeu? Există un mare risc să ne înşelăm. În predica de pe munte avem o mulţime de exemple de oameni care s-au înşelat. Cei dintâi sunt fariseii a căror “neprihănire”, “bogăţie”, nu-i ajută în niciun fel pentru a intra în Împărăţia Cerurilor. Nici pentru milosteniile şi rugăciunile lor şi nici chiar pentru postul cu care îşi chinuiesc trupul, nu vor primi Împărăţia, ci numai laudele şi aprecierile pe care şi le-au dorit de la oameni. Cea mai amarnică înşelare o au cei de la Matei 7, 21-29, care pretind că au prorocit, au scos draci şi au făcut minuni în numele Domnului Iisus. Lor Domnul le spune cu asprime: “Niciodată nu v-am cunoscut. Depărtaţi-vă de la Mine voi toţi care lucraţi fărădelege” (versetul 23).
Atunci cum ştim că nu ne înşelăm?
O confirmare a sărăciei în duh este plânsul cu lacrimi adevărate pentru păcatele săvârşite. Plânsul este un vulcan care scoate lucrurile ascunse la vedere, acele trăiri lăuntrice nevăzute şi neștiute de nimeni.
Doar atunci când stăm în faţa lui Dumnezeu, se vădeşte sărăcia noastră lucie în duh. Cel sărac în duh nu poate face decât ce a făcut vameşul care nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer ci se bătea în piept şi zicea: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul.”
Sau ca Isaia proorocul care zicea: “Vai de mine, sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”. Sau ca plânsul lui David din Psalmul 51: “Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele… Căci îmi cunosc bine fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta…”
Psalmistul David, omul după inima lui Dumnezeu, ajunsese să aibă o aşa profundă părtăşie cu Dumnezeu, încât a auzit paşii Domnului “prin vârful duzilor”, mergând înaintea lui la luptă. “David a întrebat pe Domnul şi Domnul i-a zis: “Când vei auzi un vuiet de paşi în vârful duzilor, atunci să te grăbeşti căci Domnul merge înaintea ta ca să bată oştirea filistenilor.”
Cu toate acestea, în viaţa lui David a intervenit o gravă cădere. După ce a săvârşit păcatul cu Batşeba, soţia lui Urie, slujitorul său, şi a aflat că Batşeba a rămas însărcinată, căutând să-şi ascundă fapta, a urmat o înlănțuire de nelegiuiri. L-a chemat de pe frontul de luptă pe Urie, hetitul, slujitorul său credincios, sub pretextul de a afla veşti despre mersul luptei, apoi l-a trimis acasă la Batşeba. Dar el a refuzat şi a dormit afară, la poartă. Aflând David, l-a invitat a doua zi la masă şi după ce l-a îmbătat, l-a trimis din nou la Batşeba. Şi Urie, beat, a fost mai demn decât David, zicând: “Chivotul Domnului și Israel… sunt tăbărâţi în câmp şi eu să mănânc, să beau şi să mă culc cu nevastă-mea?… Viu este sufletul tău că nu voi face lucrul acesta.” David nu s-a oprit aici. În dorinţa de a-şi ascunde faptele, David trimite prin Urie o scrisoare lui Ioab, care era o căpetenie în luptă, cu mesajul: “Puneți pe Urie în locul cel mai greu al luptei şi trageţi-vă înapoi de la el, ca să fie lovit şi să moară… Şi au căzut mulți din slujitorii lui David, şi a fost ucis şi Urie hetitul.” Apoi a urmat minciuna, liniştind pe solul care i-a adus vestea morţii Iui Urie să nu-şi facă griji, că “sabia doboară când pe unul, când pe altul”… Şi “David a luat-o pe Batşeba de nevastă. Fapta lui David n-a plăcut Domnului.” (cf. 2 Samuel 11).
Trecuse destul de mult timp şi David credea că faptele au fost acoperite. Dar Domnul îl trimite pe prorocul Natan care-i spune povestea cu mieluşeaua săracului. David s-a aprins de mânie împotriva nelegiuirii relatate de Natan, rostind sentinţa: “…omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte şi să dea înapoi patru miei, pentru că n-a avut milă.” În momentul acela, nu ştim dacă în sala tronului a fost numai David și Natan, cel mai probabil au fost şi alţi slujitori. Atunci Domnul îl pune la colț pe regele David, și degetul Iui Dumnezeu îl ţintuiește prin gura proorocului: “Tu eşti omul acela, aşa vorbește Domnul!” Aici este punctul culminant. Regele a fost acuzat public. Ar fi fost suficient un simplu gest către slujitori şi proorocul ar fi fost lichidat, cum s-a mai întâmplat în istoria lui Israel. Dar acesta era examenul vieţii lui David. S-a lăsat o tăcere grea. Apoi Domnul continuă prin glasul prorocului: “Eu te-am uns împărat peste Israel. Te-am scăpat din mâna lui Saul; am pus la sânul tău nevestele stăpânului tău, ţi-am dat casa lui Israel şi Iuda. Şi dacă ar fi fost puțin atât, aş mai fi adăugat. Pentru ce, dar, ai dispreţuit tu cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui? David a zis lui Natan: “Am păcătuit împotriva Domnului.” David îşi recunoaşte sărăcia în duh.
Şi imediat după această recunoaştere şi căinţă, Domnul răspunde prin gura prorocului: “Domnul iţi iartă păcatul. Nu vei muri. Dar…” (2 Samuel 12). Iată un exemplu de a fi sărac în duh.
Şi în viaţa lui Iov a fost o vreme în care “bogăţia de neprihănire”, peste măsură de mare, pe care şi-o atribuia Iov sieşi, l-a împins la revoltă împotriva lui Dumnezeu, zicând: “Şi acum, plângerea mea este tot o răzvrătire… Oh! Dacă aş şti unde să-L găsesc, dacă aş putea să ajung până la scaunul Lui de domnie, mi-aş apăra pricina înaintea Lui, mi-aş umplea gura cu dovezi… Dar EI ştie ce cale am urmat; şi dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul… (Iov 23, 1-10).
Însă când Domnul a apărut în faţa lui Iov şi i-a vorbit, Iov a ajuns să-şi recunoască sărăcia: “Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în țărână și cenuşă.”
Şi sfântul Pavel a recunoscut, la un moment dat: “O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” În cazul său, însă, mângâierea după această lamentare a venit din înţelegerea lucrării desăvârşite a Domnului Iisus Hristos: “Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru!” Deşi la oameni lucrul acesta este cu neputinţă, la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă. Pentru că acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu fără lege…, prin credința în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El, nu este nicio deosebire“ (Romani 3, 21-22). “Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu” (Romani 3, 25).
Aceasta este taina promisiunii că pentru sărăcia noastră în duh putem obţine Împărăţia Cerurilor.
Doamne Dumnezeul nostru, priveşte cu îndurare spre noi, dă-ne lacrimi să ne plângem păcatele, dă-ne putere să ne deșertăm de noi înşine şi dă-ne lumină să ne vedem ce suntem: un fir de praf purtat de vânt. Şi să înţelegem că suntem total dependenţi de mila Ta. “Ce suntem noi, Doamne, umbră şi părere, / un suspin de-o clipă, iar apoi, tăcere.” (Traian Dorz)
Slavă Ție, Doamne Iisuse, pentru dragostea cu care ne-ai iubit, pentru Jerfa Ta prin care ne-ai deschis o cale de împăcare cu Tatăl. Prin harul Tău îndrăznim să-Ți cerem sărutul iertării, căci doar iertați ne putem apropia de tronul Tatălui, redobândind părtășia și fericirea pierdută.
Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2018, nr. 5, pag 10
