Popas prin scurgerea timpului – Ionatan Ille

La cumpăna dintre ani, o minte înțeleaptă își ia un răgaz de reflecție. Privind înapoi peste anul care s-a scurs, face o analiză și trage concluzii pe care le pune apoi la baza programului pentru noul an. Trecerea este lucrul cel mai important de care ar trebui să ținem seama în analiza și planificarea vieții noastre, cei care avem ca scop mântuirea sufletului.

Atât viața cât și timpul sunt trecătoare, ireversibile și relative, într-o anumită ordine de idei. Dacă ne referim la viața aceasta pământească, trecătoare, timpul și mai ales trecerea sunt foarte importante, pentru că de această perioadă trecătoare supusă timpului, depinde cum va fi veșnicia pentru noi. În fericire sau durere.

De aceea, să ne rugăm și noi, cu psalmistul care zice: “Învață-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă” (Psalm 90, 12) și tot el, reflectând la caracterul trecător al omului pe pământ, constată: “omul, zilele lui sunt ca iarba, înflorește ca floarea de pe câmp și când trece un vânt peste ea, nu mai este”.

O, de-am fi cu mai multă luare aminte la cât de trecători suntem, cu cât am răspândi mai multă iubire și iertare.

“Așa de trecător e omul muritor, ca norul trecător, mai trecător” (T. Dorz).

Dragi fraţi şi surori care-L iubiţi pe Hristos, haideţi să facem un popas prin scurgerea timpului, acum, la început de nou an şi, la această nouă răscruce de vremi şi istorii, să privim şi ‘napoi şi ‘nainte cu gând de analiză şi prospecţie, de pocăinţă şi angajare, de iertare şi iubire. Să ne scotocim bine prin inimă şi prin minte şi apoi să ne pocăim şi de orice ni se pare rău în trecutul nostru. Să venim cu toate păcatele noastre la Hristos şi, mărturisindu-le, să ne cerem iertare. Să ne cercetăm bine şi să dezlegăm toate nodurile ce ţin legaţi pe alţii prin neiertarea noastră. Dând iertare celor ce ne-au greşit, îi dezlegăm pe ei şi ne eliberăm pe noi.

După o astfel de cercetare. pocăinţă şi iertare, primim lumina, pacea şi bucuria necesare unei hotărâri serioase și profunde pentru un nou început în a-L urma pe Hristos. Iar printr-o conlucrare cu harul divin, ne vom împlini menirea, devenind folositori în Trupul lui Hristos. Aşadar, fraţilor şi surorilor, sunt încredinţat că orice popas prin marea trecere, dacă ne vom cerceta cu sinceritate şi vom privi cu detaşare spre relaţiile noastre, ne poate conduce pe calea unei vieţi roditoare. Domnul să ne facă mereu mai conştienţi că orice secundă care trece ne apropie tot mai mult de lumea cealaltă în care intrând, nu vom mai putea face nimic pentru destinaţia noastră eternă. Acum este vremea în care ni se cere analiză, pocăinţă, iertare şi apoi lucrare. Acum, ”în trecerea grăbită prin lume către veci” să ne facem timp să vedem pe unde călătorim şi să ascultăm TRECEREA.

“Ce e, oare, calu-acesta care-aleargă-aşa cu grabă

cu bătaia cadenţată a tic-tac-ului din ceas…

ce e, oare, calendarul, care-mparte viaţa noastră

ani şi luni şi zile, ca un fierăstrău necruţător, bucăţele risipind-o fără-ntoarcere-napoi?…

Ce e ceasul, sau minutul, sau clipita care trece,

şi ce-i oare scurtul sunet cu un şi mai scurt ecou,

decât timpul, viaţa noastră

ce sub foma ei de-acum

nu mai vine, nu mai vine niciodată înapoi…

Şi când orişicum se duce,

de faci rău sau de faci bine…”

îndemnul meu este să nu fim nepăsători ci, cu smerită rugăciune, să cerem Domnului lumină pentru a şti să scoatem acum, din trecerea timpului şi a vieţii, învăţătura cea bună în a-L urma pe Hristos. Multe sunt chemările în lumea aceasta şi mare este goana între naştere şi moarte, dar “de-ai învăţat ceva trăind, la crinii câmpului privind, / sau corbii care n-au grânar, vei şti să n-alergi în zadar”. Ba, mai mult, dacă toate cele înconjurătoare care durează de veacuri vor trece, după cum ne avertizează sf. Petru călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, spunând “pământul cu tot ce este pe el va arde, trupurile cerești se vor topi de mare căldură” și stelele cerului vor cădea ca smochinele toamna… Și dacă ”toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui” să fim noi? Cum ar trebui să răscumpărăm această vreme așa de scurtă și cât de înrădăcinat ar trebui să fie în noi gândul veșniciei (mi-e dor de veșnicie) și credința în promisiunile Domnului Iisus, “Neapusul eternelor iubiri” care ne-a spus: “Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.”

Când asemenea gânduri domină mintea şi viaţa noastră, atunci în noi nu va mai fi loc pentru ură, invidie, frică, neadevăr sau alte răutăţi, căci locul lor va fi luat de iubirea și iertarea ce curg din Domnul Hristos. Atunci dorul şi dragostea noastră se vor ţinea, după El, după Iisus Hristos, care ”prin toată existenţa ne-a arătat iubirea, în mii şi mii de feluri, vădind acelaşi har, / ci n-am putut să-i credem atât nemărginirea, ca-n clipa cea eternă a Jertfei pe Calvar”.

Atunci şi numai atunci, smeriţi şi fericiţi, goliţi de eul nostru, vom călca şi noi pe urmele Domnului Iisus, răspândind mireasma Lui în marea noastră trecere. Atunci, după spusele părintelui Arsenie Boca, “vedem cu bucurie că nu mai avem vrăşmaşi, că putem face bine celor ce ne fac nouă rău, că putem iubi pe cei ce ne urăsc, că putem ierta din inimă pe cei ce ne greşesc”. Şi, prin harul Preaiubitului nostru Mântuitor, ne vom alătura şi noi marii oştiri care-I va aduce “iubiri tot mai înalte prin veci tot mai lumină, de după vesnicie şi după infinit, în valuri nesfârşite…” Celui ce “va fi de-a pururi mai nou şi nou numit” şi cu ”alte graiuri şi prin alte ere”, cânta-I-vom ”noul Nume etern din sfere-n sfere”.

Dar până atunci, în lumea asta trecătoare ”purtăm în suflet dor de veşnicii” … măsura în care firea noastră pământească şi dorinţele ei au fost răstignite în noi. Cu cât este mai estompat în inimile noastre glasul dorinţelor materiale şi al celor fireşti, cu atât se aude mai limpede glasul dorului după cer, după Dumnezeu, cum zice poetul “mi-e dor de veşnicie, mai dar ca orişicând…/ tânjesc de dor, mi-e sete de-un izvor, / de râul cristalin, de cerul Tău senin, / departe-n zări pe-a, veșniciei mări / aş vrea să vin, Iisus, la Tine sus”.

Astăzi, când scriu aceste rânduri, de la hotarul a 56 de ani de viaţă, după ce am făcut un popas de meditaţie pe marginea timpului ce curge, încă mai simt înlăuntrul meu un dor amestecat şi mai găsesc valabile cuvintele pe care le scriam cândva: ”Mi-aşa de dor să-ntorc ‘napoi, cocor trecând de stele, / despovărat de-acest noroi şi patimile mele… / Iisuse, aşteaptă-mă la vămi, chezaş înspre lumină, / din poartă-n poartă mâna dă-mi, nimic să nu mă țină” .

Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2009, nr. 1, pag. 8