Cereți, și vi se va da… bateți și vi se va deschide. (Luca 11, 9).
Cereți şi nu căpătați pentru că cereți rău (Iacov 4, 3).
Nu ştiţi ce cereți (Marcu 10, 38).
Prin modul în care Iisus a făcut minunile Sale, de la caz la caz, pe lângă minunea în sine, El a căutat să ne transmită şi multe alte învăţături importante pentru calea credinţei.
Ştim că nu toţi bolnavii din vremea aceea au fost vindecaţi, nici n-au fost înviaţi toţi morţii. Unele vindecări sau învieri Iisus le-a făcut din proprie iniţiativă, altele le-a făcut la cererea unor aparţinători ai bolnavului, iar altele la solicitarea directă a bolnavului.
Procedura în sine, de vindecare, de exorcizare sau de înviere a avut particularităţi specifice fiecărui caz în parte. Prin toate aceste particularităţi, se reflectă şi anumite înţelesuri ale învăţăturilor Sale, cu aplicabilitate în viaţa noastră de credinţă. De cele mai multe ori, învăţăturile Sale au fost comunicate direct prin cuvânt desluşit, alteori prin pilde (parabole), dar multe dintre nuanţele specifice au fost livrate, după cum spuneam, prin minunile săvârşite de El.
Iată exemple de comunicare directă: “Cereți şi vi se va da. Bateţi şi vi se va deschide.” Cu toate acestea, există şi alternativa: “nu știți ce cereţi”, sau, sub călăuzirea Duhului Sfânt, Iacov spune: “cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre” (Iacov 4, 3).
Aşadar, analizând textul din evanghelia după Matei, care relatează despre femeia cananeancă, putem desprinde mai multe învăţături aplicabile la rugăciunile noastre de mijlocire. Putem învăţa din atitudinea femeii, a Domnului Iisus şi din cea a ucenicilor.
În primul rând, înţelegem că, de data aceasta, Iisus, călăuzit de Duhul, iese din Israel şi se duce într-un ţinut al neamurilor, în ţinutul Tirului şi Sidonului, anticipând astfel că, în curând, porțile Împărăţiei vor fi deschise și pentru neamuri, dintre care şi noi facem parte. În acest caz, nu cineva dintre neamuri a venit în Israel la Iisus, ci EI Însuşi S-a dus la ei. De asemenea, este evident că Dumnezeu a dat darul credinţei în Iisus şi acestei cananeence din afara Israelului. Ea Îl recunoaşte pe Iisus şi Îl numeşte Domn şi “Fiul lui David”, ceea ce înseamnă Trimisul lui Dumnezeu, adică Mesia cel promis.
În acest text al sfântului evanghelist Matei (15, 21-28), avem în faţa noastră un strălucit exemplu de atitudine corectă într-o cerere de mijlocire îndreptăţită.
Atunci când vom face şi noi cereri de mijlocire, să ne uităm cu băgare de seamă la această cananeancă. Ea, fiind conştientă că stă în faţa Fiului lui Dumnezeu, cere îndurare într-o atitudine smerită şi plină de reverenţă. De asemenea, ea se identifică cu durerea, cu suferinţa fiicei sale preaiubite care era sub stăpânire demonică.
De aceea spunea: “Ai milă de MINE”, mă doare suferinţa fiicei mele, Doamne, Fiul lui David.
Iată atitudinea care ni se cere şi nouă să o avem când facem cereri de mijlocire. Să nu rostim doar cuvinte alese cu mintea, ci să ne implicăm şi cu inima în suferinţele celor pentru care mijlocim, cerând ca pentru noi înşine. Tăcerea lui Iisus, care nu i-a răspuns niciun cuvânt, o determină pe cananeancă să repete mereu și mereu: “ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David…”. De aceea au intervenit stăruitor şi ucenicii Domnului, zicând: “dă-i drumul că strigă după noi”. Tot ceea ce face Iisus prin evitarea intenţionată de a-i răspunde, pentru moment, la cerere, este să o determine să-şi exprime credinţa într-un mod mult mai strălucit decât se putea observa la prima vedere. De parcă ar fi spus ucenicilor, fără cuvinte: luaţi aminte ce fel de credinţă are această străină, şi băgaţi de seamă cu ce foc şi putere stăruie în rugăciunea ei şi nu se lasă.
Să nu uităm nici noi că atunci când nu primim răspuns imediat la cererile noastre corecte, îndreptăţite, să nu ne oprim şi să nu deznădăjduim; adesea e necesar să fie încercată sau întărită credinţa noastră, iar amânarea răspunsului la cererea noastră este o cale de încercare sau/ și de întărire a credinţei.
Domnul ne-a promis: “Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide”. Înţelepciunea de nepătruns a lui Dumnezeu poate îngădui să aşteptăm uneori mult până primim răspuns, sau poate îngădui să ne confruntăm cu evidenţe descurajante. Şi fac aici o paranteză.
[În cazurile în care nu putem pătrunde înţelepciunea divină care alege să-i cheme Acasă în floarea vârstei, sau chiar de bebeluși, pe cei dragi ai noştri, spun şi eu fraţilor, ca unul care am trecut pe aici, că numai îndurarea Domnului, promisiunile Sale și dragostea frăţească m-au putut mângâia. Spun că în astfel de stări, adesea e greu să-I mulţumeşti lui Dumnezeu, deşi cu mintea ştim că se cuvine, dar cereţi cu stăruinţă putere să nu vă clătinaţi în credinţă, să nu vă îndoiţi nicio clipă de bunătatea și dragostea Sa. Aduceţi-vă aminte că pe aici suntem străini şi călători, şi că întristările noastre” (…) de o clipă nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, că cetăţenia noastră este în ceruri, că nu avem aici o cetate stătătoare. Pironiţi-vă privirile spre cer şi centraţi-vă rugăciunile pentru întărirea şi sfinţirea sufletului celui drag. Arătaţi-i toată dragostea de care sunteţi în stare, să vadă în voi iubirea lui Hristos.]
Încheind paranteza, să privim la femeia cananeancă. Atunci când, aparent, este ignorată de către Iisus, ea continuă să ceară, iar când El nu răspunde nici la insistenţele ucenicilor, ea găseşte abile argumente să insiste. Nu se supără că este comparată cu căţeii, prin contrast cu copiii. Ce credinţă neclintită! Ce luptă în ruga ei! Parcă o auzim: Da, Doamne, stăpânii buni au grijă ca şi căţeii să mănânce. Ştiu că eşti bun, Doamne, dă-mi şi mie o fărâmă de îndurare.
Câtă ardoare se cere să avem şi noi în mijlocirile noastre pentru dragii noștri care încă sunt în robia diavolului. Să nu ne dăm bătuţi, să stăruim, căci avem promisiuni.
Așa cum după o noapte întreagă de luptă cu îngerul, Iacov s-a agățat de el, zicând: “nu te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta”, iar prin această stăruinţă Iacov a devenit Israel, tot aşa, stăruinţa cananeencei a făcut din ea o fiică a Noului Israel. De aceea, Iisus laudă acea femeie care îşi foloseşte darul credinţei și-i spune: “O, femeie, mare este credința ta! Facă-ți-se după cum voieşti. Iar fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.“
Pentru o minune mare se cere o credinţă mare!
Nădăjduind împotriva evidenţelor, Iair, încurajat de cuvintele Domnului: “Nu te teme. crede numai!“, şi-a primit fiica înviată din morți. Iar Marta, sora lui Lazăr, după o lungă şi febrilă aşteptare pentru sosirea Domnului, şi după patru zile de la moartea fratelui său, aude din gura lui Iisus cuvintele: “fratele tău va învia. Eu sunt învierea şi viaţa, cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte și crede în Mine, nu va muri niciodată.” .
Şi ucenicii, după o amânare a Domnului, de neînțeles pentru ei, aud din gura lui Iisus cuvintele: “Lazăr a murit”, „Mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi”.
Aşadar, fraţilor, să nu descurajăm nici noi, ci să venim la Iisus cu credinţă şi cu dragoste în cererile noastre corecte, căci bunătatea Sa toate le covârșește spre binele celor ce-L, iubesc pe El. Să ne rugăm neîncetat şi să nu ne lăsăm, după cum Însuși Iisus ne-a spus. Căci “toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). Să ne rugăm neîncetat şi să nu ne lăsăm.
Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2014, nr. 2, pag. 10
