Dragi frați din Oastea Domnului, atât cei care ne-am născut în această Lucrare sfântă, cât și cei care au venit ulterior în ea, toţi am fost învredniciți de un mare har, acela de a-l avea ca părinte duhovnicesc, îndrumător şi model de credincioșie pe părintele Iosif Trifa care ne-a îndreptat mințile şi inimile spre Iisus Hristos, Modelul veşnic strălucit.
Dumnezeu l-a ales pe părintele Trifa, un vas umil şi slab, pe care l-a folosit să ridice în poporul şi biserica noastră această lucrare de dezrobire sufletească numită Oastea Domnului, în care am fost şi noi cuprinşi prin har. Părintele Iosif Trifa a fost un om de o înaltă statură duhovnicească şi morală, care prin viaţa şi activitatea sa a marcat istoria creştinătăţii româneşti din secolul 20.
A fost un propovăduitor neegalat în ţara noastră în vremea în care a trăit. A fost un tâlcuitor strălucit al Cuvântului lui Dumnezeu, atât pentru mulţimea celor simpli, cât şi pentru învăţaţi. A fost un mistic, un îndrăgostit de Iisus şi a văzut pe Cel nevăzut.
“Era în timpul când «lămuririle» căutau să-mi ia viaţa şi zestrea morală… Era seara dinspre 25/26 ianuarie şi am pus mâna pe Biblie şi pe Psaltire să mă mângâi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dar orice mângâiere părea zadarnică. Era pentru prima dată în viaţa mea când nu mă mai puteam mângâie cu Cuvântul lui Dumnezeu… Am adormit plângând, cu perna udă de lacrimi. Noaptea mi s-a arătat în somn un chip luminos. L-am cunoscut îndată. Era chipul Preascumpului meu Mântuitor. Dar n-a ținut decât o clipă şi a dispărut. Însă această clipă a lăsat ceva ce va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu: N-aș putea însă să vă spun în cuvinte ce anume. Am simțit în acea clipă numai ceva ce m-a făcut să zic îndată: «Asta-i ce-mi trebuia!» Era ceva care dintr-odată mi-a umplut golul, Mi-a umplut viața. Era ceva care dintr-odată m-a umplut cu totul…
M-am trezit înfiorat şi înviorat. Mi-am dat îndată seama că mă cercetase cu mângâiere Domnul şi Mântuitorul meu, în semn că nu m-a părăsit, că El este cu mine. Şi mi-am dat îndată seama că toată suferinţa şi durerea mea este un picur față de marea bucuriilor ce ne aşteaptă dincolo de mormânt. ..
Vasul nostru cel slab de lut nu poate cuprinde marea bucuriilor din Patria noastră de mâine… Şi acum înţeleg ce bucurie nemărginită vom avea când Îl vom vedea pe El pentru totdeauna faţă în faţă şi vom trăi cu El…
Prin orice furtună va fi să mai trec şi în orice noapte va fi să mai ajung, Chipul Celui ce m-a mângâiat şi m-a întărit mereu va fi ca o vrajă sfântă ce mă va purta mereu după el până în clipa când voi scăpa pentru totdeauna la El”. (“Isus Biruitorul” nr. 10, 11, 12/ 1935)
Aleasa statură duhovnicească a părintelui Iosif Trifa a fost crescută, dăltuită de Dumnezeu în şcoală cea mare a suferinţei pe cel puțin trei planuri:
Suferinţa în plan familial i-a marcat viața încă din copilărie, când s-a despărţit de mama sa iubitoare într-un mod dramatic şi de care îşi aminteşte cu atâta emoţie! De acel moment este legată şi misiunea lui care i-a fost profeţită de mama sa pe patul morţii ei, înmânându-i preţioasa Psaltire.
Apoi, după ce şi-a format o familie, au venit suferinţele, val după val, prin pierderea, la vârste de sub 2 ani, a copilaşilor preaiubiţi: Olimpia, Tit-Gheorghe şi Augustina. Cu doar două zile înainte de fetiţa Augustina, a murit şi soţia lui dragă, Iulia. Toţi s-au stins în braţele lui. Greu de imaginat şi de înţeles dimensiunea unei astfel de încercări, asemănătoare cu a lui Iov de odinioară, păstrând, desigur, proporţiile. Numai cu putere de Sus a trecut prin toate fără să-şi piardă echilibrul. A urmat apoi o altă etapă în această şcoală:
Suferinţa fizică, în trup prin cele două boli grele care rodeau în carnea sa. Iar această suferinţă în trup, cu şapte operaţii, numeroase spitalizări şi internări prin senatorii, se suprapunea cu suferinţa în plan duhovnicesc, în Biserică, fiind neînţeles şi persecutat de ierarhul său. A fost o suferinţă amplificată cu efecte multiple. Toate acestea au pecetluit o viaţă şi o moarte de martir autentic. Iată un scurt episod din această grea suferinţă îngăduită de nepătrunsa voie a lui Dumnezeu: “Când a venit pentru a doua oară la Bucureşti, în una din zile, în urma zdruncinăturii umblatului cu maşina, sub ochii mai am văzut un chin şi mai mare. Un intestin a dat bandajul la o parte şi a ţâşnit afară. Au urmat câteva ore de chin şi dureri… mâinile erau scăldate în sânge dimpreună cu aproape o jumătate de kg de vată. În această stare de grea suferinţă trupească lucrează părintele Iosif, pe care nu greşesc numindu-l un adevărat martir. Ținând seama de acestea, toţi cei ce se luptă cu un asemenea om sunt nişte «criminali» şi nişte «ucigaşi», lipsiţi de orice simţăminte omeneşti. Pentru aceasta, dragii mei, iubiţi pe părintele Iosif şi nu încetaţi să vă rugaţi pentru el.” (pr. Vasile Ouatu – Ostaşul Domnului 1936).
În această teribilă şcoală a suferinţei a dobândit părintele Trifa o viziune sfântă pe care a transmis-o mereu, sub diferite forme, fraţilor săi din Oastea Domnului… EI și-a înţeles şi asumat misiunea de vestitor al Cuvântului sfânt, fiind convins că Dumnezeu i-a încredinţat această slujbă. De aceea a fost supranumit şi gornistul Oastei: “Biblia – spunea părintele Iosif – îmi dă însufleţirea, avântul şi iubirea pe care nimic nu mi le poate şterge. Ea îmi dă fiorul, mărirea şi răspunderea slujbei… ce mi s-a încredinţat. Ea îmi dă căldura inimii ca să binevestesc neîncetat Cuvântul.”
Prin toate grelele încercări şi suferinţe prin care Domnul a îngăduit să treacă părintele Iosif, a dobândit înţelegerea profundă, credinţa neclintită şi puterea de a trăi adevărul exprimat de sf. Apostol Pavel care spune: “De altă parte ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu și anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8, 28).
Tocmai în această deplină încredinţare cu privire la adevărul amintit, stă secretul biruinţei pe care părintele Iosif ni l-a dezvăluit mereu și mereu tuturor celor care privim astăzi la viaţa lui spre a-i urma credinţa. Iată ce mărturisea părintele: “O, Scumpul meu Mântuitor,… m-ai trecut prin suferinţe, m-ai izbit cu lovituri ca să pierd toate reazemele cele lumeşti, să Te aflu pe Tine, să mă apleci la pieptul Tău şi să mă reazem numai pe ajutorul Tău. Mă simt dator să-Ți mulțumesc și din acest loc pentru această aplecare a vieții mele spre reazemul Tău cel scump și sfânt.” (Lumina Satelor nr. 25/17.06.1928)
Credința în promisiunile lui Dumnezeu precum și experiențele sale mistice i-au dat o înțelegere superioară a evenimentelor, astfel că în orice încercare, aparent potrivnică el vedea o oportunitate. Întocmai ca sf. apostol Pavel, care a văzut că lanţurile lui au lucrat mai degrabă la înaintarea Evangheliei, după cum este scris: “în toată curtea împărătească și pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sunt pus în lanţuri din pricina lui Iisus Hristos. Şi cei mai multi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au și mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul Iui Dumnezeu”(Filipeni 1, 13-14). Iată ce scria părintele Iosif pe când asupra vieţii şi lucrării sale izbeau cumplite valuri şi furtuni. “Din mijlocul spinilor, din mijlocul necazurilor şi încercărilor iese rugăciunea cea tare şi dulce… Îţi mulţumesc, Iisuse Doamne, că m-ai învrednicit şi pe mine, păcătosul, să gust şi să aflu cât de dulce este rugăciunea în mijlocul “spinilor”. Îţi mulţumesc că mi-ai aşezat cuibul vieţii de la început între “spini”. Îţi mulţumesc că sporeşti mereu aceşti spini şi prin ei mă aperi şi mă ocroteşti. Doamne, ţine-mi “cuibușorul” până la sfârşit în mijlocul spinilor. ” (“Iisus Biruitorul” an 1, nr. 13, martie 1935).
Ce pildă strălucită, ce lecţie de neuitat pentru atâţia câţi am trecut şi vom mai trece prin împrejurări grele și de neînţeles. O astfel de înaltă înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu, conform Romani 8, 28, îi dădea părintelui putere, pace şi bucurie în împrejurări limită, în care cei mai mulți oameni îşi pierd echilibrul sau nădejdea. “Ferice de cel cu casa clădită pe stâncă! Iar stânca aceasta este Hristos, este stânca Golgotei – spunea părintele Iosif Trifa – Eu mă gândesc aici la mult zbuciumata mea viață. Câte furtuni au dat și peste mine! În ce furtună stau și acum! O, m-aș fi prăbușit demult dacă căsuța mea cea slabă n-ar sta pe stâncă… Locuiesc şi sufleteşte pe Stânca Păcii, căci altcum m-aş fi prăbuşit demult în această furtună.” (Iisus Biruitorul 1935).
Doamne, învrednicește-ne și pe noi să urmăm pilda de credință a părintelui nostru sufletesc care ne desluşeşte aceste adevăruri, nu la nivel teoretic, ci practic, după ce el însuşi a trecut pe acolo. Da, părintele Iosif a experimentat de atâtea ori puterea ocrotitoare a Celui Preaînalt. De aceea, pentru că el ştia neîndoios, spunea ca și David: “Domnul este ocrotitorul meu, este stânca mea, este turnul meu de scăpare.” Da, părintele ştia că Domnul i-a încredinţat misiunea de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu la poporul român şi, indiferent de împotriviri şi obstacole, el trebuie să-şi îndeplinească misiunea. Ştia că Dumnezeu este în controlul tuturor lucrurilor şi de aceea avea pace netulburată.
Întocmai ca sfântul Pavel pe mare, când au fost purtaţi de furtună 14 zile şi nopţi, în care nu s-au văzut nici soare nici stele, când toţi s-au tulburat până la disperare de groaza morţii, el era liniștit şi i-a îndemnat să fie cu voie bună, să nu se teamă, să mănânce, căci de 14 zile nu puseseră mâncare în gură. Şi s-a rugat mulțumind lui Dumnezeu şi toţi s-au îmbărbătat. Așa i-a îmbărbătat de multe ori părintele Iosif pe fraţii săi în cele mai grele furtuni, pentru că şi el era încredinţat că Domnul este cu el.
Aşa cum Iosif, cel vândut de fraţii săi, n-a putut să-i urască, pentru că se încredea în Domnul, aşa şi părintele Iosif nu i-a putut urî pe cei ce l-au trădat de aceea a şi fost biruitor căci Domnul este cel care schimbă răul în bine. O, ce lecţie sfântă ne-a dat și aici părintele Iosif, să ne eliberăm de ură, de resentimente, să iubim pe Domnul nostru şi să credem că lucrurile rele, potrivnice se vor schimba în binele nostru. Dacă noi ştim lucrul acesta şi atunci când trecem prin necazuri mari şi ne ridicăm ochii spre cer încredinţaţi că suntem în mâna Celui Atotputernic, dacă nu ne îndoim că El schimbă răul în bine, atunci şi noi vom fi biruitori. Dacă ştim că şi atunci când Domnul ne mustră sau ne pedepseşte, o face spre binele nostru, atunci, da, vom fi biruitori.
Când sf. apostol Pavel s-a rugat Domnului să-i i-a ţepuşul din carne să nu-l mai pălmuiască, Domnul îi răspunde că-i ajunge harul Său în acea slăbiciune, altminteri s-ar îngâmfa şi ar pierde raiul pe care l-a văzut. (cf. II Corinteni 12, 2-9).
Da, pentru că ne iubeşte şi ne vrea binele, Domnul îngăduie ţepuşul, spinii, ocara, suferinţa, dar ne lasă şi harul. Aceasta este calea spre Împărăţia Cerurilor.
Așadar, privind cu ochii credinței la încercările şi necazurile îngăduite, după exemplul acestor mari oameni ai lui Dumnezeu, vom putea şi noi vedea oportunităţi binecuvântate pe care suntem chemaţi să le folosim spre lărgirea Împărăției lui Dumnezeu, ca pe nişte talanţi ce ne-au fost încredinţaţi să-i punem în negoţ. Şi dacă vom lucra cu credincioşie, ca nişte buni ispravnici, vom intra în bucuria Tatălui.
Părintele Iosif a fost un bun ispravnic al harului felurit al lui Dumnezeu. El a văzut oportunităţi acolo unde alţii vedeau lucruri potrivnice. Şi a folosit cu succes aceste oportunităţi spre lărgirea Împărăţiei. Câte tâlcuiri din Cuvântul lui Dumnezeu nu au fost ilustrate cu încercările şi luptele din viaţa sa. De aceea şi Domnul a lărgit Împărăţia pentru neamul românesc prin lucrarea făcută cu credincioşie de părintele Iosif. Eu cred cu tărie că el a auzit cuvintele Domnului: “Bine rob bun și credincios, peste puţine ai fost pus şi peste multe te voi pune, intră în bucuria Stăpânului tău!” Ce slavă măreaţă să intri în bucuria Stăpânului Ceresc unde peste mult mai multe vei fi pus! Responsabilităţile încredinţate aici sunt cu mult depăşite de cele de dincolo de mormânt. De aceea, în baza acestui cuvânt al Mântuitorului, eu cred că în viaţa de dincolo părintele Trifa ne va fi un strălucit tâlcuitor al nesfârşitelor înţelesuri ale Cuvântului lui Dumnezeu şi tot în baza aceluiași cuvânt, cred că şi fratele Traian Dorz care a pus aici în negoț talantul de poet credincios, va fi și în cer un poet care va crea poeme nemuritoare, după cum și el însuși a crezut când a scris: “Iar când opri-mi-vei timpul în maiul însorit / dă-mi harfe ce mă cheamă de dincolo de vreme / să-mi cânt peste milenii din alt tărâm trăit, /din altă amintire, eternele-mi poeme.” Da, cred că fratele Traian va fi un poet care va cânta despre dragostea și slava Mirelui Ceresc, cum a crezut şi poetul Costache Ioanid care a scris despre el: “Şi-acolo unde cântă trandafirii / şi veşnic alte ceruri se deschid, / tu vei sluji în cetele măririi / şi vei cânta alături de David.“
O, dragi fraţi şi surori, cât de măreţ este faptul că, indiferent cât de puțini talanţi ne-au fost încredințați, dacă-i vom folosi cu credincioșie, după pilda vrednicilor copii ai lui Dumnezeu, atunci şi noi, fiecare, vom avea parte de slava ce ne așteaptă în bucuria Tatălui Ceresc.
Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2016, nr. 2, pag. 18
