Fratele Vasile a copilărit în satul Rîturi, com. Mizieș, jud Bihor (Livada Beiușului de astăzi), satul natal al fratelui Traian Dorz. Au fost chiar vecini.
S-a înrolat în Oastea Domnului la vârsta de 14 ani și a făcut legământ la chemarea fratelui Traian care, fiind cu 18 ani mai în vârstă decât el, s-a ocupat îndeaproape de creșterea și formarea lui spirituală.
Fratele Vasile și-a prețuit nespus de mult părintele duhovnicesc, i-a urmat învățătura și modelul pe calea credinței, considerându-l, pur și simplu, un trimis al lui Dumnezeu.
A colaborat cu fratele Traian în misiuni care cereau multă discreție, confidențialitate și risc.
Și-a dedicat o bună parte din viață însoțindu-și cu iubire părintele duhovnicesc atunci când acesta, bolnav și bătrân, avea nevoie de ajutorul său.
Și-a pus casa la dispoziția Domnului, primind și slujind pe frații care tranzitau spre omul lui Dumnezeu, Traian Dorz.
A rămas statornic, un mare puritan, prizonier pe veci al iubirii lui Hristos și-al iubirii frățești, într-o lume răvășită de convulsiile unui veac materialist și secularizat.
Iubirea lui durută este un țipăt tăcut, o „rara avis” într-o lume grăbită și schizoidă.
Ionatan Ille: Frate Vasile, spuneți-ne cum au fost împrejurările în care L-ați cunoscut pe Domnul Iisus și ați făcut legământ în Oastea Domnului?
Vasile Pavel: Relaţia mea cu Dumnezeu a pornit din relațiile pe care le-am avut cu fratele Traian. Locuiam la Livada Beiușului, lângă dânsul și, ca vecini, am avut fericita ocazie să-l văd mereu aproape zilnic, și să mă întrebe diferite lucruri, deși în perioada aceea eram destul de mic. Pentru că fratele meu, Aurel, era slugă la familia fratelui Traian, el era la curent cu toate evenimentele care se petreceau în lucrare. Astfel ne-a vorbit despre prima adunare din Beiuș, de la penitenciar, la care am fost și eu chemat, și am asistat cum s-a desfăşurat toată acțiunea adunării. A fost foarte multă lume cu ajutoare în alimente, în bani, în haine, să ajute pe cei care erau deținuți. Deși eram copil și știam nu prea multe atunci de toate chestiile acestea, dar mi-a rămas în minte exact imaginea care a fost atunci. O foarte mare mulțime de oameni, peste 200, unde s-au cântat cântări duhovnicești, creștinești, unde s-a vorbit din Sfânta Scriptură și s-a făcut o încheiere fericită, frumoasă pentru tot poporul care-a fost acolo. Așa a decurs prima adunare pe care am văzut-o în viața mea și la care am fost chemat de fratele meu Aurel.
Încă înainte de acest eveniment, mama avea probleme cu mine, pentru că, din fire, eram foarte rău. Îmi plăcea să mă bat cu copiii la școală, eram foarte bătăuș. Și avea mama mereu o problemă cu mine. Înjuram foarte rău, de Dumnezeu, de soare… Și dădeam în câini, în pisici… Dacă treceam pe lângă vreo curte și vedeam vreun câine, mergeam și-l asmuțeam și nu-l lăsam în pace. Aveam o praștie. Parc-o văd și acuma. Era boala mea să lovesc fie o pisică, fie o pasăre, fie… ceva, cu praștia. Și mă urcam deseori pe deal la vie, la noi, și încercam să arunc cât pot mai mult cu praștia. Și eram cam printre primii care aruncam cu praștia.
În felul acesta, fratele Traian, cunoscând situația mea, a scris poezia aceasta „Rău copil e Vasilică” (publicată în “Osana, Osana”. Vasilică rău şi bun n.n). Adică în atmosfera reală a acestui adevăr a scris-o. Eu n-am știut nimica. Până după multă vreme mi-a spus mie fratele Traian: “Păi tu știi, zice, despre ce e vorba aicea?” Am rămas foarte surprins. Și, după întoarcerea mea la Domnul, fratele Traian a schimbat sensul poeziei și a scris, în loc de “Rău copil e Vasilică”, a scris “Bun copil e Vasilică”.
Nu după multă vreme, frații au programat o adunare în comuna Drăgănești, aproape de Livada Beiușului. Aici au venit frați din toată zona Beiușului. De pe la Oradea, fr. Vasile Isoc, fr. Toader, fr. Miron, și chiar fr. Traian. Au fost o mulțime de tineri, printre care era și fiul părintelui Vasile Ouatu, pe nume Bebi, cu care m-am împrietenit foarte repede. Era cam de vârsta mea.
A fost o adunare extraordinară, plăcută și zguduitoare. Pentru prima dată în viața mea am simțit că există un fel de armonie între frați, o legătură frățească. Și am căzut în focul acesta, fără să mai pot să ies. În urma vorbirilor frățești, fratele Traian a făcut chemarea. Un grup de tineri s-au ridicat în picioare și au spus că vor să se hotărască pentru Domnul și să-I slujească. În grupul acela de tineri eram și eu. Și, foarte timid, abia m-am ridicat în picioare, am spus și eu că vreau să-L slujesc pe Dumnezeu. Asta a fost toată mărturia mea atunci la adunare. Poate că nici nu mi-am dat seama de ceea ce zic și de ce se petrece în viața mea. Și adunarea s-a încheiat. Drăgănești fiind aproape de Livada Beiușului (de Rîturi), fr. Traian ne-a luat de mână, pe mine și pe Bebi, și a mers cu noi spre casă. Și nu mai putea de bucurie. Pe unul ne ținea de-o mână, și pe altul de cealaltă, și ne povestea mereu. Era o stare extraordinară. Pentru prima dată în viața mea am simțit dragostea. Era mai mult decât un părinte, mai mult decât o mamă. De fapt, și mama mea m-a iubit foarte mult. Dar când am ajuns în atmosfera asta, am zis că sunt pe altă lume. Nu știam ce s-a întâmplat cu mine. Așa a mers cu noi, peste câmp, până la Livada.
Am văzut că, după venirea mea de la adunare, în viața mea, fără să știu cum, s-a produs o extraordinară transformare. Dacă m-ai fi bătut oricum și cu orice, n-aș fi putut să mai înjur. Deși mama mea m-a pus la punct cu înjurătura, chiar înainte de-a mă întoarce la Domnul. Pentru că am înjurat de soare, pe una dintre vecinele noastre, mama m-a prins și mi-a tras un toc de bătaie așa să nu mă-ntrebi. Plus de aceea că mi-a pus jar pe limbă. Nu-s povești. E reală toată chestiunea asta. Mi-a pus jar pe limbă. Dar după ce am venit de la adunare, după ce am făcut legământ cu Domnul, lucrurile s-au schimbat total. Și mama nu mai avea probleme cu mine. Nu mai trebuia să strige după mine, nu mai dădeam după câini, nu mai prindeam păsările, nu le mai luam puișorii – că eram foarte pasionat. Era o căsuță lângă noi, acoperită cu paie, și păsările își făceau foarte multe cuiburi acolo. Și stăteam la pândă și vedeam când intrau păsările în cuib mergeam și le prindeam. Nu le omoram, dar le luam puișorii și ouțele. Însă de-atunci, fiecare păsărică și fiecare puișor pentru mine era drag, și n-aș mai fi putut să-l iau de la păsărică pentru toată lumea.
Și asta vreau să spun, că la mama i-a plăcut dup-aia de mine. Și-a văzut: n-a mai trebuit să ia bâta, n-a mai trebuit să mă bată, n-a trebuit să mai stea de vorbă cu mine… Și faptul acesta a impresionat-o foarte mult și pe mama și după un an, doi, trei, s-a întors și ea la Domnul.
Așa, în mare, a fost întoarcerea mea la Domnul. În linii foarte mari. Au fost multe secvențe în perioada aia. Având în vedere că fratele Traian, fiind vecin cu noi și cunoscându-ne foarte bine, a început să întrețină apoi legătura cu mine. Nu mă lăsa singur.
I.I. Ce v-a rămas întipărit în memorie mai puternic, legat de acest eveniment?
V.P. Ceea ce m-a pătruns foarte mult au fost relațiile frățești. Îmi amintesc că îndată după adunare au venit la mine fratele Ioanea Ille de la Tărcăița care, după căsătorie, s-a mutat la Sâmbăteni, și fratele celălalt Ioane (de la Vălani) și sora Greta. Ei au fost cei care au venit la mine și m-au înconjurat cu atâta dragoste, încât am rămas uimit. Că nu avusesem până atunci nici un fel de legătură cu ei. Mă gândeam: cum, de unde pot oamenii ăștia să iubească așa, și de ce mă iubesc ei așa? Dragostea aceasta frățească și umilința cu care se apropiau de suflet, m-au făcut să mă alipesc cu tot sufletul de Oastea Domnului. Nici predică, nici cântări parcă nu m-au impresionat așa de mult. Dar felul în care au știut să se apropie de mine, m-a câștigat. M-a câștigat din prima bătaie. Și-a rămas peste viața mea ca o amprentă, duhul acesta din Oastea Domnului, al smereniei și-al dragostei. Nu exista frate mare, frate mic, ci toți erau o inimă și-un gând. Nu știai care-i mare și care-i mic. (Face o pauză, devine extrem de emoționat, apoi, cu lacrimile șiroind și vocea gravă, continuă n.n.) Și de aceea, ni se pare acuma atât de neînțeles când am dat, dintr-o dată, peste situații de neînțelegere, de despărțire, de diviziune. Stările acestea ne-au lovit atât de crunt și ne-au părut o lovitură aproape fatală. Fiindcă noi, în tot timpul, n-am cunoscut ura, neînțelegerea și vrajba. Și întotdeauna ne-am iubit cu toată dragostea unii pe alții. Și de aceea, durerea-i atât de mare acum, când vedem ce se întâmplă pe tot cuprinsul Lucrării. (Suspină adânc și plânge îngândurat.)
Cum ați ajuns sa cunoașteți mai profund despre activitatea fratelui Traian și să vă implicați la o împreună slujire în Oaste?
După o vreme, vrând-nevrând, a trebuit să mă despart de fratele Traian. Aveam 14 ani când am fost repartizat la o întreprindere de mecanizare a agriculturii, la Titu gară, aproape de București. Mi-a venit foarte greu sa mă despart de el și de frați pentru un timp care a durat, aproximativ 5 ani de zile. Sigur că am mai întâlnit pe fratele Traian pe timpul vacanței. Dar ceea ce m-a marcat foarte mult a fost faptul că fratele Traian nu m-a lăsat în voia sorții. În sensul că eram la Titu și, într-una din zile, aud pe cineva că mă cheamă la poartă, zicând: “Pavele, hai la poartă”. Mă gândeam: cine să mă caute pe mine la ora asta? Nu aveam pe nimeni, nu cunoșteam pe nimeni. Și la poartă era fratele Traian. Zice: “Ce faci, Vasile?” (Cu voce tremurândă și ochii-n lacrimi, continuă n.n) Și cum era atunci foametea aia, în ’46 – ‘47, ți se umplea sufletul de bucurie când vedeai pe cineva sau când găseai o coajă de pâine. Și zice: “Merg la părintele Vladimir. La Strâmbeanu”. Distanță de 15 km de la Titu până la Strâmbeanu, “Dacă poți, hai și tu duminică la adunare”. Și-am fugit de la școală. Am mai luat un coleg cu mine. I-am zis: “Hai cu mine pân-acolo”. Și m-am dus. A fost pentru prima dată-n viața mea când am văzut un preot vorbind cu lacrimi, așa cum a vorbit părintele Vladimir. Extraordinar… M-a impresionat foarte mult și-asta m-a legat tot mai mult de frați. N-aveam adunări în alte părți, nici frați cu care să stau în școală. Dar harul lui Dumnezeu m-a păzit și m-a ocrotit și m-a ajutat. La plecare mi-a zis: “Să te rogi mult. Să te rogi. Să postești. Să nu te lași. Să nu dai înapoi.” A durat 2 ani la Titu, 2 ani la Sibiu, 2 ani la Oradea, și mi-am terminat școala în ‘52. Și-atunci am venit acasă. Erau adunările alea frumoase. Acuma aveam libertate. Nu eram legat de nimic. Puteam să merg oriunde. Numai că n-aveam cu ce merge. Dar cei doi frați Ioanea (de la Tărcăița și de la Vălani), care lucrau la mină, mă căutau și-mi ziceau: “hai, frate Vasile, cu noi, că-ți plătim noi”. Și-mi plăteau drumul și mergeam ba într-o parte, ba în alta. Și-n felul acesta m-au introdus în lucrarea Oastei, fără să fie de la nimeni nici o dispoziție în sensul ăsta: tu te ocupi de asta, tu faci asta, tu faci asta. Nimeni, absolut nimic. De la sine au decurs toate aceste lucruri în chip așa de minunat, încât fără să vrei te angajai, câtuși de puțin, la ceva. Trebuia să te angajezi, văzând pe frații ăștialalți plini de dragoste și de râvnă. Nu puteai să stai liniștit. Astfel, printre ei și datorită lor, am rămas printre frați. Pentru că s-au ocupat de mine și nu m-au lăsat. Așa într-o zi într-un fel, apoi în altul, am ajuns să mă apropii de frați. De fratele Gavriș (pr. Heredea), de fratele Petre de la Săucani, de fratele Ioane, de fratele Grigore de la Ceica, de Terente de la Rieni, de fratele Șandor… toți frații din Bihor. Erau ca o cunună binecuvântată. Nu exista nici un fel de leziune între noi. Ți-era mai mare plăcerea să te poți întâlni. Abia aşteptai dumineca. Mi-amintesc că mergeam câteodată la adunare și era așa de bine la adunare, încât toată ziua când lucram la strung, la lăcătuşerie, mâna era acolo dar inima și gândul erau mereu la adunare, la frați, și mă gândeam cum o trece până duminecă, să mergem printre frați. Așa l-am cunoscut și pe fratele Pavel Pag, la uzina electrică din Vașcău. În felul acesta, frații, fără să vreau, m-au introdus și pe mine în ritmul și-n cadența celorlalți frați, de-am ajuns până aici.
I.I. Ce ne puteţi spune despre tânărul Traian Dorz?
V.P. Fiindcă am fost plecat de-acasă în anii tinereții, nu aș vrea să dau date culese nu știu de la cine și să greșesc în vreun fel sau în altul. Dar, din cât a rămas în mintea și-n inima mea, văzând viața acestui tânăr, nu mi-am putut niciodată imagina să fie cineva un așa om dăruit lui Dumnezeu pentru lucrare, cum era tânărul frate Traian. Și aceasta m-a marcat extraordinar de mult, pentru că l-am văzut, chiar dacă nu cunoșteam alte amănunte din frumusețea tinereții lui, dar am văzut râvna și dragostea lui pentru Iisus. Era îndrăgostit pentru Domnul. Să nu exagerez prea mult: înnebunit de dragoste pentru Iisus. Și pentru mine asta a contat extraordinar de mult. Foarte mult a contat. El m-a ajutat și m-a sprijinit. Chiar dacă n-am petrecut tinerețea cu fratele Traian, dar mireasma răspândită de el în jur, în sătuțul nostru, în Rîturi, în zona noastră, în jurul nostru și în țară, te-a făcut să îți dai seama că este un om trimis de Dumnezeu, care să aibă autoritate în tot ceea ce făcea și-n tot ce spunea. Și toți, la un cuvânt, ca și la chemarea lui David, dintr-un glas, toți să spună “da”, și nimeni să n-aibă nimic împotrivă. Asta m-a impresionat cel mai mult. Și, v-o spun drept, m-am ferit să caracterizez eu – cine sunt eu să caracterizez tinerețea fratelui Traian. Dar Dumnezeu știe că a trăit și că a umblat în sfințenie și în dragoste pentru El.
Aici, necunoscând, trebuie să mă retrag, să nu umbresc prin ceea ce spun.
Care ar fi cele mai frumoase amintiri pe care le aveți din anii de avânt ai Oastei Domnului?
Perioada anului ‘52 a fost pentru mine cea mai fericită perioadă. Se făceau adunări mari de tot, și frumoase și plăcute, peste tot. Și tocmai în perioada aceasta terminasem școala și nu aveam probleme deosebite. Chiar dacă intrasem în serviciu, puteam merge într-o parte și-n alta. Nu era așa restricție. Vreau să amintesc din perioada aceea, adunarea de la Vălani. Locurile cele mai plăcute pentru noi erau Vălanii, Săucanii și toate satele din partea cealaltă. Era la Vălani fr. Savu și fr. Ioanea, vestit în felul lui de-a fi, în dragostea lui, ca un ucenic al iubirii. Și cum nu aveam cu ce merge, mergeam pe jos, că nu se punea problema. N-avea nimeni nici măcar bicicletă – sunt vreo 18-20 km – şi mergeam pe jos, abia așteptam să mergem. Și, înainte de a intra în sat, era un delușor – Goila îi spune, poate că știți despre el – și acolo ne întâmpinau. Venea fratele Ioane, venea fratele Savu, sub cireş.
Pentru mine, priveliştea aceasta este de neuitat. Nu știam că ne mai dor picioarele. “Dragii mei frați…” și ne îmbrățișau din toate părțile… “Bine-ați venit, fraților! Bine-ați venit, fraților!” În viața mea n-am să uit așa ceva… Și coboram la vale, la casă. Și până dimineața, pe la 3-4 continua adunarea. Se strângeau frații din toate părțile, din toate zonele acelea. Fratele Popa Petru, fr. Ioanea, fr. Grigore, fr. Ioane de la Cârpești, toți mergeau, una, o inimă şi-un gând. Și la despărțire, nu știam cum să ne mai despărțim, și nu ne mai venea să plecăm. Vrând-nevrând, trebuia să plecăm pe la 3-4 dimineața. Și atunci noi, care eram mai tineri, rupți de oboseală, ca să mai putem ațipi, pe drum ne prindeam de mână și ziceam: “Frate, ține-mă de mâna asta, ţine-mă de mâna asta”, și eram lanț cât era drumul de lat.
Mergeam cu grămada, când mai dormind, când ne mai împiedecam, când ne mai trezeam, până ajungeam în Beiuș la gară. Dimineața, înainte de 6 eram la gară. Și-atuncea la tren. Și la servici, până după masa, la 6. Așa se făceau adunările atunci.
Interviu cu fratele Vasile Pavel din Beiuș – realizat de Ionatan Ille
Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2009, nr. 2, pag. 8
