Traian Dorz este unul dintre cei mai importanţi autori de literatură religioasă din România, literatură devenită ilicită în anii comunismului şi rămasă încă marginală şi desuetă în postcomunism, unde aversiunea faţă de religie persistă, deşi în forme mai discrete şi mai rafinate. (…)
Cărţile preotului Iosif Trifa, care erau în fapt o extensie a învăţăturii neo-testamentare şi a Sfinţilor Părinţi, au constituit un model pentru tânărul Traian Dorz. Fie că erau poezii, istorioare, predici sau învăţături creştine, aceste scrieri au avut, prin mesajul lor neliniştitor şi prin talentul didactic cu care au fost scrise, un rol decisiv în formarea viitorului poet. Este vorba mai întâi de un model spiritual şi apoi de un prim model literar ce va deveni la un moment dat insuficient, căci poetul va dori să progreseze în plan estetic. Astfel s-a orientat şi spre alte modele (Eminescu, Goga, Coşbuc, modelul gândirist) ale căror urme se pot cu uşurinţă observa în poezii, însă modelul suprem i-a fost Biblia, aflată, după cum se ştie, la baza canonului literar european. Privită în întregul ei, poezia lui Traian Dorz este inegală ca valoare şi neomogenă din punct de vedere stilistic. Tipologic, este, desigur, poezie religioasă, dar cu certe propensiuni mistice, o poezie a unui pur şi sincer sentiment al credinţei. O poezie a iubirii creştine. Iubirea este tema principală şi îmbracă diferite forme, de la iubirea de oameni la iubirea virtuţilor, a binelui şi apoi la iubirea de Dumnezeu. În jurul temei iubirii se coagulează, pe spaţii largi, o poezie a comuniunii, construită pe două coordonate: o comuniune interumană. pe orizontală şi o comuniune divino-umană, pe verticală. Cele două coordonate se întâlnesc într-un motiv unificator, crucea, simbol al iubirii jertfitoare şi al transfigurării euharistice, cultivat insistent şi investit cu adânci semnificaţii poetice şi spirituale. Alături de poezia comuniunii, care constituie aspectul major al operei poetului, distingem şi o componentă misionară constând în poezii care cheamă la trezire şi la credinţă. (…) Dacă poezia comuniunii este poezia iubirii de oameni şi a iubirii de Dumnezeu, atunci culmea ei, adică ceea ce au mai elevat poezia şi religia la un loc, este poezia mistică, expresie a „celor mai adânci năzuinţe ale omului“ (Evelyn Underhill) şi a celei mai rafinate sensibilităţi. Poezia mistică descrie drumul ascensional al îndrăgostitului care trece prin asceză, iluminare, rugăciune, revelaţia şi extaz pentru a atinge starea supraumană şi suprafirească a unirii cu divinul (unio mystica). (…)
Poezia mistică este inspirată, e rezultatul unei viziuni survenite în urma experienţei „răpirii“, prin care subiectul (eul poetic) este absorbit de către obiect (absolutul divin). Putem spune că poetul mistic trăieşte în absolut, experienţa sa, atât de străină condiţiei umane, fiind căutată pentru ea însăşi. Aşadar, poezia mistică nu e un text scris prin voinţa poetului, ci consemnarea unei experienţe – cea a unirii teandrice. Poetul mistic trăieşte mai întâi poezia în ipostaza ei cea mai înaltă şi apoi o lasă să se reverse în cuvânt.
(…) Preluând limbajul alegorico-simbolic al cărţilor biblice, poetul îndrumă către viaţa contemplativă şi marchează chiar etape ale traiectului mistic folosind în mod surprinzător concepte specifice, ca în poezia „E ceasul sfânt”. (…) Ceea ce găsim aici naşte certitudinea că e vorba de un mistic autentic, de un iniţiat care vorbeşte limba marilor mistici creştini. (…)
Poezia „E ceasul sfânt” are o structură cu semnificaţii precise, în rama căreia distingem relaţia strânsă dintre orizontala imanenţei şi verticala transcendenţei. (…) Transcendenţa coboară, ca odinioară, pe muntele Horeb, când Moise a văzut rugul aprins ce nu se mai mistuia. Strofa a doua face aluzii clare Ia respectivul moment biblic („E locul sfânt, descalţă-ţi povara de pe gleznă”), împrumutând de acolo alegoria transfigurării prin credinţă. În primele două strofe e descrisă revelaţia, când grația divină copleşeşte umanul şi apoi, în ultimele două strofe, extazul, când umanul se înalţă către absolutul divin, ambele momente pregătind mult dorita unire.
Imaginile poetice surprind, cu o neaşteptată varietate a figurilor, principalele motive ale ascensiunii mistice, exprimate prin simboluri proprii discursului mistic: „taina”, „contemplarea”, „tăcerea”, „rugăciunea”, „focul“, „nunta”. În strofa a doua întâlnim imaginea „întunericului supraluminos” dionisian, atât de firesc redată, încât ne întrebăm dacă această imagine vine din interioritatea poetului sau dintr-o posibilă lectură a lui Dionisie Areopagitul, ori chiar din „Noaptea întunecată” a Sfântului Ioan al Crucii: „E locul sfânt… de-atâta lumină pare beznă”. (…) Partea cea mai valoroasă a poeziei lui Traian Dorz o reprezintă un grupaj de poeme inclus în volumul „Cântarea cântărilor mele” (1945), care ilustrează în mod strălucit taina comuniunii şi întruneşte toate exigenţele poeziei mistice. Dorul întoarcerii acasă (Se va desface-odată, Dorita Patrie-a Iubirii, Dor al dorurilor mele), frumuseţea Mirelui (Cu cine să Te-asamăn?, Ce Nume scump), frumuseţea miresei aşteptând plină de adoraţie, (Sfârşit e tot ce-a fost durere, ‘Nainte de-a fi fost vecia) iubirea mistuitoare pentru Mire (De dorul Tău, Isus iubit, Ce dor adânc), înălţarea extatică (Lumina veşniciei noastre, Iisuse, Slava slavei mele, La Nunta noastră, Când va începe Nunta noastră), sunt trăirile poetului aflat pe calea mereu suitoare a cunoaşterii mistice. Poeziile invocate sunt toate imne ale iubirii şi ale nunţii structurate pe ideea că iubirea este principiul fundamental al lumii, energia cosmică în virtutea căreia toate se mişcă şi se manifestă. Comuniunea atinge măsura cea mai înaltă în actul unirii teandrice, fie că e vorba de simbolicul moment euharistic, fie că e vorba de finalitatea unitivă a ascensiunii mistice practicate cu toată rigoarea, evlavia, umilinţa şi devotamentul implicate.
Descrierea Mirelui şi intensitatea pasiunii nasc versuri memorabile ce seamănă în mod izbitor cu poeziile lui Vasile Voiculescu, Tereza de Avila sau Ioan al Crucii. E şi cazul poeziei numite „Preaiubitul meu e Unul”:
Preaiubitul meu e Unul
fără seamăn pe pământ,
Glasul Lui e Armonia,
Cântec este-al Lui Cuvânt.
Orice loc pe unde trece
de miresme-alese-i plin,
câmpu-i mai frumos pe-acolo,
cerul este mai senin.
Dulcea Lui înfăţişare
este-ntreagă farmec sfânt,
mii de primăveri vin parcă
toate-odată pe pământ.
Preaiubitul meu e Unul,
nimenea asemeni nu-I,
cât aţi da, de L-aţi cunoaşte,
ca să fiţi şi voi ai Lui!
În timp ce Ioan al Crucii este adânc întristat de pierderea Iubitului („Unde mi te-ai tăinuit,/ Iubitule, lăsându-mă-n suspine?/ Precum cerbul ai fugit,/inima rănind-o-n mine,/ strigatu-te-am, dar n-am mai dat de tine” – Cântare spirituală), iar Tereza de Avila e îndurerată de întârzierea Mirelui („Trăiesc, dar afară de mine,/ de când moartă-s de dor, / pentru că-n Domnul trăiesc, adorat;/ El m-a păstrat pentru Sine./ În inima-mi, când I-am dat-o din mine,/ Inscripţia noastră-am gravat:/ că mor pentru că nu mor” – Trăiesc răpită din mine), la Traian Dorz, Iubitul e copleşitor prin prezenţă, o prezenţă care farmecă sufletul şi spiritualizează cosmosul. Imaginile sunt vii, poetul apelând, pentru a le plăsmui, la senzaţii puternice, care îmbină vizualul („câmpu-i mai frumos pe-acolo”) cu auditivul („Glasul Lui e Armonia”, „Cântec este-al Lui Cuvânt”) şi olfactivul („Orice loc pe unde trece,/de miresme-alese-i plin”). (…)
Trebuie remarcat aici că cei patru poeţi se regăsesc în paradigma comună a poeziei mistice nu prin înrâurire directă, ci prin trăiri asemănătoare, prin acea experienţă elevată şi indicibilă care îşi creează propriul limbaj poetic. (…) Ceea ce subliniază atât poeţii mistici cât şi comentatorii lor este faptul că poezia mistică e rodul unei viziuni, al unei revelaţii care îşi găseşte singură modalităţile de expresie, dincolo de controlul şi voinţa autorului.
Un alt aspect ce dovedeşte caracterul mistic al poeziilor lui Traian Dorz este legat de ideea neoplatonică a frumosului divin, care devine, prin lucrările lui Dionisie, un topos al literaturii mistice. Concepţia lui Dionisie s-ar putea rezuma la o frază de o importanţă capitală în înţelegerea fenomenului mistic – Dumnezeu este frumuseţe şi toate lucrurile sunt frumoase în măsura în care participă la frumuseţea divină. Ceea ce fascinează pe îndrăgostitul mistic este frumusețea de neînchipuit a lucrurilor văzute în timpul răpirii şi, mai ales, frumuseţea celui Iubit. Misticul este cel căruia i s-a revelat frumuseţea divină şi de aici starea sa de extaz şi beatitudine, încât putem spune că fiecare poem contemplativ este un mic tratat despre fericire. (…)
Poezia lui Traian Dorz e ca o casă ţărănească: place, dar ascunde motivele care o fac să placă. Farmecul ei izvorăşte din taina ei, este taina simplităţii şi a armoniei, a unui meşteşug vechi de secole supus unei cizelări neîntrerupte, a unei priceperi smerite urmate de dorinţa curată a comuniunii. (…)
Ce dă forţă acestei poezii despre care avem mărturii că zguduie conştiinţe şi schimbă vieţi, deşi nu e pe deplin realizată estetic? Ar putea fi apropierea de modelul biblic, de tonul grav al Psalmilor lui David, de imagistica suavă a Cântării Cântărilor, de metaforele şi antinomiile tulburătoare ale Evangheliei sau de imaginarul terifiant al viziunilor apocaliptice. Dincolo de limbaj, care are, desigur, rolul său, se află însă viaţa unui om, cu suferinţa şi jertfa lui, cu ignoranţa şi neînţelegerile care l-au înconjurat şi cu dorinţa neabătută de a-şi sluji deopotrivă semenii şi pe Dumnezeu.(…)
În concluzie putem spune că poezia lui Traian Dorz e un teritoriu de cercetat şi de descoperit, care la o analiză serioasă ar putea oferi satisfacţii nebănuite.
Ioniță Puiu, Oastea Domnului, anul 2013, nr. 9, pag. 14