Care ar fi cele mai frumoase amintiri pe care le aveți din anii de avânt ai Oastei Domnului?
A mai fost una dintre întâlnirile minunate la peștera de la Meziad – poate știți – organizată de fratele Gavriș. Erau vremuri de restricții foarte mari. S-a dat zvon în toată țara. Că era suficient într-un județ, dacă știa unul – nu trebuiau telefoane sau delegat special pentru asta. Nici pentru nuntă nu trebuiau chemări.
Unul singur era suficient într-un județ. Și așa s-au strâns la peșteră atâția frați că nu-ți vine să crezi. Din toată țara, din toate județele țării. Era o strângere cu foarte mare risc pentru că ghidul peșterii, un om al Securității, era permanent acolo, iar Mihăieș, comandantul Securității, era pus în temă cu planul nostru. Numai că Dumnezeu n-a îngăduit ca lucrurile să fie tocmai așa cum au dorit ei.
Și au venit: fratele Traian, fr. Gavriș, fr. Petre, fr. Grigore și ceilalți frați. Adunarea s-a făcut la intrarea în peșteră, până pe la miezul nopții. Era acolo, sub cupolă, o suprafață foarte mare, totuși ascunsă bine. La miezul nopții, dintr-o dată, se aude o voce: „Securitatea!” Mihăieș și cu ceilalți prinseseră de veste și-au luat-o pe urmele fraților. Și s-au apropiat de pădure, de munte, și strigau: „Dorz! Unde-i Dorz? Unde-i Dorz?” Frații, o parte dintre ei, se ascunseseră printre tufișuri, că era întuneric, nu mai știa nimeni cine-i acolo, ți-era și groază să mergi pe acolo. Dac-ai fi putut să faci o secvență de-asta într-un film, ar fi fost extraordinar. „Unde-i Dorz? Unde-i Heredea? Unde-i Pavel?” Și frații au început, care cum, să se risipească, să meargă într-o parte și-n alta. Și unii au reușit să meargă înainte, să ajungă înaintea lui Mihăieș la Beiuș. Pe fratele Traian și pe ceilalți, i-a chemat la Securitate. Dimineața era prezent la Securitate. Și-apoi întrebări: cine-a fost, de unde-a fost, cum a fost, cine-a vorbit, ce-a făcut? De tot soiul. Și toate, până la urma urmei, s-au spart în cârca lui. Să răspundă el de toate. Și așa s-au petrecut cumva lucrurile. Dar vreau să spun că și-n vremurile de restricție, nu știu de ce, frații au fost mai plini de râvnă. Parcă atunci când te oprește cineva de la un lucru, atunci ești mai îndemnat să-l faci și să stărui după el.
Au mai fost adunări frumoase și-n alte locuri… nu ți-ar ajunge timpul… Au fost câțiva ani de zile – 10-15 ani de zile – pentru mine. Am avut milă de la Domnul că am prins perioada asta în care frații au fost una, o inimă și-un gând, și n-am cunoscut dezbinări, n-am cunoscut vrăjburi, n-am cunoscut vorbiri de rău. Decât frați. Și am încercat, în măsura în care Dumnezeu mi-a ajutat, să fiu și eu la fel. Întotdeauna am încercat să mă controlez. Să urmăresc pe cineva, să văd: oare merg bine, nu am greșit undeva? Mă uitam la fratele Traian deseori – în taină, nu spuneam nimic – și-mi ziceam: aici trebuie să mă corectez, nu merg bine. Aici nu-i bine asta, aici trebuie să schimb. Nu merge, frate, nu se poate oricum, în Oastea Domnului nu merge așa. Trebuie să fii sincer, trebuie să fii cu inimă curată. Nu merge și cu unul și cu altul, si-ntr-un fel și-n altul. Și în felul acesta, cumva, m-am mai redresat și eu pe urmele fraților. Că trăind printre străini, și la școală, ani de zile în internat, și trăind și cu frați baptiști și cu frați și de-un fel și de altul, ușor puteai să fii influențat și-ntr-o parte și-n alta, nu mult îți trebuia. Dar au fost câteva pilde, câteva exemplare la care puteai să te uiți, să te corectezi, dacă erai cinstit și dacă doreai într-adevăr să mergi curat pe calea Domnului. Numai să te uiți, să nu zici nimic. Numai să te uiți la el. Să te uiți cum vorbește, cum umblă, cum tace, cum știe răbda, cum știe suferi. Am stat cu fratele Petre și-am umblat, cred că ani de zile, și-am avut extraordinar de multe părtășii și bucurii, dar nu mi-a spus o dată că are probleme – și-am dormit cu el în pat – și-aveam și eu probleme, de-un fel sau de altul, și mai spuneam: „frate Petre, ce spui, ce să fac?” Și-ntotdeauna a avut un cuvânt în care să rezolve problema. Dar niciodată nu ar fi spus: „Frate Vasile, am și eu probleme”. Niciodată nu s-a plâns de problemele pe care le-a avut. Și-a avut și el probleme. Și cu autoritățile, și în familie, și cu frații a avut probleme. Dar nu și-a plâns păsul niciodată. Și-așa, încetișor, încetișor, mai greu, dar am început și eu să mă-nvăț să tac, să mă-nvăț să nu spun, chiar dacă am știut ceva despre fratele, a trebuit să tac. N-am avut curajul să spun nimănui. Și nici nu eram în măsură și-n drept să spun nimănui păsurile lui.
Și așa, mereu, mereu, Dumnezeu m-a redresat, m-a cioplit când de-o parte când de alta, uitându-mă când la unul, când la altul. Și mare har a fost pentru mine că mi-a dat Dumnezeu perioada aceasta în care să se-ndure, să ma cheme fratele Traian cu el.
Niciodată n-am avut curajul, vă spun foarte sincer, să mă rog în prezența lui. Niciodată. Întotdeauna, la masă și când venea cineva, eu nu mă rugam și era nevoit să se roage el. N-am avut curajul să mă rog în prezența lui. N-am avut curajul să gândesc ceva împrejurul lui, în prezența lui. Mă copleșea, așa om sfânt era! Nu e vorba că înalț omul… dar așa autoritate, așa har era peste omul acesta, că vrând-nevrând, chiar dacă ai fi făcut altfel unele lucruri, a trebuit să taci și să înveți să le faci așa cum trebuie făcute. Și așa Dumnezeu m-a mai cioplit, m-a mai redresat, m-a mai adus la adevăr și nu m-a lăsat decât să merg pe făgașul pe care l-am cunoscut din primii ani ai copilăriei, făgaș al dragostei și al smereniei. N-am știut altceva. N-am știut să vorbim de rău, n-am știut să criticăm pe cineva, n-am știut să vedem pe fratele că ăsta-i așa, că ăla-i așa, celălalt e așa. Decât să ne plecăm capul și să spunem: Doamne, nu-i nimenea ca mine de păcătos.
Care sunt cele mai dureroase amintiri din anii de încercare ai Oastei?
Ceea ce, de fapt, nu numai pe mine m-a marcat, i-a marcat pe toți frații din Lucrare, a fost într-adevăr plecarea fratelui Traian și suferințele prin care a trecut el, și aceasta ne-a făcut să strângem rândurile. Văzându-ne rămași ca niște pui fără mamă, a trebuit să strângem rândurile și să mergem în aceeași unitate și în aceeași cadență.
Ceea ce mă doare însă acum este legat de o mică secvență dintr-o scrisoare de-a fratelui Traian. Era plecat la Ciulnița și am fost pe la el cu sora Greta, în vremurile acelea. Și ne-a dat o scrisoare către frați – îmi pare foarte rău că nu am scrisoarea – probabil că este la fratele Nelu Beg – între care spunea așa: „privesc cu ochii peste cuprinsul Lucrării întregi și mă opresc la frații din Bihor. Și privesc cu bucurie la buna rânduială care domnește între voi. Sunt așa de fericit când mă gândesc la voi și când mă uit în urmă înspre voi, că ați rămas alături de lucrare și n-ați trădat lucrarea”. Regret că n-am scrisoarea. Dar m-a impresionat foarte mult felul în care vedea el atunci Bihorul. Mă întreb, dacă astăzi ar mai trebui să scrie din Ciulnița, din Bărăgan, despre Oaste – spune, frate Ionatan – ar mai putea spune fratele Traian așa „privesc cu bucurie la buna rânduială care domnește între voi”? Mă doare foarte mult toată această realitate, să știți, extraordinar de mult mă doare. Și nu prea ai nici cui spune. Cui să-ți împărtășești durerea aceasta?
Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2009, nr. 3, pag. 17
