Ați fost vreodată amenințat sau persecutat sau anchetat sau amendat pentru activitatea în Oastea Domnului?
N-am fost bătut, n-am fost închis. În schimb, am avut multe probleme. Am fost supravegheat zeci de ani. De la început. Supravegheat la servici, supravegheat acasă. Chiar, fiind aproape de unitatea militară, au fost puși oameni anume care să ne supravegheze. A fost pentru noi o surpriză extraordinară, că nu eram obișnuiți cu așa ceva, să vedem pe cineva, într-o seară, în plop, stând și uitându-se pe geam fără să facă gălăgie.
În dreapta, în stânga, la apus, la răsărit… au fost informatori. Și s-au dat date de cine vine, cine merge, ce face și așa mai departe. Nu exagerez cu absolut nimic. La servici, nici nu mai vorbesc. Căpitanul securității, îl cunoșteam bine, și probabil și pentru asta, nu m-a bătut și nu s-a legat de noi prea tare, pentru că îi cunoștea bine pe frați și avea ceva relații bune cu frații. A venit de la Oradea un securist și m-a chemat la cadre. Zice șefu’: “hai, mă, că te pun ăștia primar!” – așa-n bătaie de joc. M-a chemat înăuntru cu șeful de cadre și au urmat întrebări, de toate felurile: unde mergi, ce faci, despre familie, despre servici. Despre servici n-aveau ce să-mi bage vină, nu au avut motive niciodată.
Dar, cu toate acestea, Dumnezeu a lucrat nespus de minunat. Am avut situații în care am fost într-un pericol extraordinar de mare, cu primirea Bibliilor. Și profit acum să spun evenimentul.
Fratele Traian dăduse niște adrese de-a’ fraților, pe la frați pe care-i cunoștea. Și dintr-o dată ne-am pomenit că vine cineva, nu știam cine, cu Biblii! Cum era foarte severă atunci restricția, a intrat un pic de frică-n noi. Se prezintă la noi doi tineri și nu știau nici măcar un pic românește. Am chemat pe Adi Ciorna și el a făcut traducerea. De aceea, el este implicat de la început în problemele astea. Și zice: „Cum facem?” La noi era supravegheată intrarea și orice mașină străină venea era sesizată. Ce facem? Doamne, acuma ce facem? Am zis unuia dintre ei: mergem în oraș. Veniți cu noi. Oprim mașina undeva acolo și de acolo aducem Bibliile. Ne-am dus cu mașina până aproape de gară. Am zis: acuma, orice se-ntâmplă, lucrurile trebuie rezolvate, nu dăm înapoi deloc. Dumneavoastră mergeți cu mașina înainte și eu vin cu căruciorul – căruciorul care-i acuma aici. Și dumneavoastră opriți acolo unde vă spun eu. Și-au oprit lângă o casă, au dat pachetele cu Biblii jos și-au plecat. Și am rămas eu singur cu pachetele. Atunci am luat pachetele – au fost sute de Biblii – am pus cât s-a putut în cărucior, și-am pus iarbă peste ele. Era 11 noaptea. Patrula Miliția. Că atunci se păzeau toate obiectivele principale. Am zis: ”Acuma, Doamne, sunt în mâna Ta, fă ce vrei cu mine, cum vrei Tu așa să faci”. Am luat căruciorul și-am mers frumos pe mijlocul drumului. Nu m-am uitat nici în dreapta nici în stânga, cu iarba pe cărucior, până-acasă. Primul transport. Am venit după al doilea transport. Și după ce-am terminat, le-am pus bine, apoi au venit tinerii înapoi, au mâncat și-au plecat.
Mai amintesc o întâmplare, o minune, de fapt, petrecută în curte la noi. În perioada de restricție, în una din seri, ne pomenim că apar la noi doi tineri, și zic: ”Am venit cu Biblii! Ce facem cu ele? Am lăsat mașina undeva în oraș.” Atâta știau să spună românește. Cum? Ce facem? Ne-am gândit și noi în toate felurile și-am rugat pe Domnul să ne lumineze cum să procedăm. Și ne-a venit așa lumină de la Domnul. Am spus: mergem până la mașină și venim cu mașina până acasă. Era o vreme aproape că începea să plouă. Ne-apropriem de poartă și am oprit nu chiar în fața porții, ci mai departe un pic. ”Ce facem acum?” Ăștia la orice mișcare auzeau și vedeau. Și-atunci am zis: Ce bine ar fi să dea Dumnezeu o ploaie! Să acopere toate lucrurile. Și n-a durat 10 minute – frate Ionatane, te rog să mă înțelegi și să mă crezi – martoră a fost și mama Greta la toată scena asta – au început niște trăznete, niște tunete, de ți-era groază să scoți degetul afară. Și atunci am zis: ”Haidați, fraților, repede! Deschidem poarta și băgăm mașina înăuntru”. Tot timpul cât am descărcat mașina de Biblii, a plouat cu găleata. Și-a tunat că nu ți-ai fi scos câinele afară. Am rămas uimiți când am văzut că Dumnezeu este acolo cu noi și ne ocrotește. Am descărcat Bibliile, au mâncat frații și și-au luat drumul. Și-așa am scăpat.
Extraordinar ce minuni! Era cu risc. Numai cu risc puteai să faci orice lucru. În special pentru răspândirea Bibliilor.
Ce vis ați avut pentru Oastea Domnului care nu s-a împlinit?
Trebuie să răspund cu multă durere la întrebarea asta. Pentru că, din copilărie, am găsit în Oaste atmosfera asta de dragoste și unitate, am dorit și-am visat ca în Lucrarea aceasta a Oastei Domnului să pot vedea doar unitate și dragoste desăvârșită între frați. A fost de la-nceput. Și acum, înainte de a face ultimul pas de pe țărmul acesta, am tot aceeași dorință și tot același vis de a-i vedea pe frați una. E singurul vis și singura dorință pe care-o am și care mi-a rămas pe inimă tot timpul. Prin toate situațiile prin care-am trecut, a rămas mereu visul acesta.
Din anii petrecuți cu fratele Traian, ce v-a impresionat cel mai mult?
Ceea ce m-a marcat mai mult din relațiile cu fratele Traian, a fost dragostea față de Dumnezeu și râvna lui cu care a suferit prin toate încercările. Aceasta a fost o pecete peste viața mea, după înțelegerea mea și după cum pot eu să-l văd pe fratele Traian. Dragostea lui fără de măsură, se poate spune, față de Dumnezeu, pentru că, în toate lucrările lui, în toate poeziile, în toate meditațiile, se poate vedea foarte limpede – precum și la părintele Iosif – Isus cel Răstignit, prin toate. Așa precum odată, întrebat fiind fratele Traian cât e de ortodoxă, cât de nu știu cum este Oastea Domnului, mi-a rămas atunci: Noi, Oastea Domnului, nu mărturisim un cult, noi îl mărturisim pe Isus cel Răstignit. Și mi-a rămas pe inimă lucrul acesta, de-atunci. Acesta a fost fratele Traian în realitate. A fost deopotrivă cu părintele Iosif.
Cum apreciați perioada de după Revoluție comparativ cu cea dinainte?
Nu știu dacă există termen de comparație. Să pui laolaltă situația de dinainte și situația de după. Din punctul meu de vedere, așa văd și gândesc: s-a lăsat o umbră grea de tot, peste toată partea de după. Și foarte mulți frați nu mai știu în ce direcție să meargă. Pentru că frații s-au abătut de la dreptar. Frații, în loc să se iubească și să se sprijinească unii pe alții, se vând unii pe alții, se urăsc unii pe alții, se vorbesc de rău unii pe alții. Unde sunt adunările acelea frumoase de care aminteam mai înainte, și ne aducem și noi aminte? Unde sunt? Deși, în realitate, totuși mai sunt. Dar foarte rar, foarte rar mai găsești o adunare ca pe vremuri. Văd cum sunt adunările acum și cum erau atunci… Cum se vorbește acum din Cuvântul lui Dumnezeu și cum se vorbea atunci. Relațiile care existau între noi atunci și relațiile care sunt acum. Numai Dumnezeu dacă lucrează cumva, cum va vrea El. Să ridice o nouă generație tânără.
V-ați gândit vreodată, aveți vreo explicație a pustiului? De ce s-a întrerupt frumoasa stare a dragostei dintâi?
Explicația-i foarte simplă. Pentru că duhul acesta al urii și al neînțelegerilor a pus stăpânire pe frați, și frații nu se mai pot iubi unii pe alții. Fiecare caută mărire, întâietate, caută tot felul de lucruri. Nu așa cum era pe vremuri.
Am ajuns odată, cu sora Greta, la adunare la Lazuri și la Săsciori. Între care, pentru prima dată am văzut pe fratele Popa Petru, atunci. Și am ascultat câteva vorbiri, printre care și vorbirea lui. Și mi-au rămas de atunci, de copil, câteva cuvinte, de care la urmă mi-am dat seama ce mare adevăr spun. Zicea: ”fraților, dacă vrea cineva să vină-n Oaste, să vină. Sunt cruci destule. Dar dacă vrea cineva scaune, să nu vină-n Oastea Domnului, să se ducă să caute scaune.” Și așa s-ar potrivi una din explicațiile care s-ar putea da la situația asta. Cine vrea scaune, n-are loc în Oaste. Cine vrea cruci, să vină. Și-atunci treburile-ar merge bine, dacă mergem la cruce, nu la scaun.
Cum v-a marcat plecarea fratelui Traian Dorz și cum apreciați evoluția lucrării Oastei pe aceste meleaguri după plecarea fratelui?
Plecarea fratelui Traian, pentru mine a fost o lovitură adâncă de tot în viața mea. Nu pentru că m-am încrezut în om, ci pentru că am văzut că a fost omul lui Dumnezeu care a fost ales expres pentru așa ceva.
A fost o lovitură, nu să spun de moarte, că aș prea exagera, dar așa cum n-am mai întâlnit în viața mea. Pentru că am fost atât de apropiat de el și acuma îmi dau seama că parcă s-a rupt o bucată din mine când fratele Traian a plecat și m-a lăsat. Nu pentru că mă bizuiesc pe om, că toată nădejdea noastră e în Dumnezeu, dar pentru că a fost omul lui Dumnezeu pentru mine și omul care m-a născut în Hristos, căruia trebuie să-i fiu totdeauna recunoscător. Și nu numai atât, ci s-a și îngrijit de mine. M-a crescut! M-a crescut așa cum ar trebui să crească un copil al lui Dumnezeu.
În ce privește situația Oastei Domnului după plecarea fratelui Traian, în special în județul nostru, lasă foarte mult de dorit. Se petrece întocmai așa ca și cum o turmă de oi a rămas fără păstor. Nu mai avem aceleași adunări, frați tot mai puțini, dragostea dintre frați tot mai rece. Așa este în momentul de față atmosfera din Bihor.
Din punctul meu de vedere. Alții o văd altfel, alții o văd bine.
Ionatan Ille, Oastea domnului, anul 2009, nr. 4, pag. 14
