Trimisul lui Dumnezeu – Pr. Petru Chircă

Pornind de la cuvintele scrise pe crucea părintelui Iosif Trifa, „Om trimis de Dumnezeu”, aş vrea să mă rezum doar la un singur gând care s-a cimentat încă o dată, cu încă o dovadă. Ştim că cel care a fost trimis pentru prima dată să împlinească planul Mântuirii noastre cu efect veşnic este Mântuitorul. Şi Mântuitorul a fost trimis.

Dumnezeu, de-a lungul veacurilor, s-a folosit de oameni pe care i-a trimis. Mai întâi i-a trimis pe sfinții apostoli şi Ie-a spus aşa: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi“. Tatăl L-a trimis pe Domnul în lume cu o misiune unică, însă oamenii nu L-au primit. Sfântul Ioan mărturiseşte cu multă zdrobire de inimă: „A venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit”.

Dumnezeu, în fiecare generaţie şi în fiecare popor, trimite câte un om care să înflăcăreze dragostea faţă de Dumnezeu şi să-i ajute pe oameni să-şi capete mântuirea.

În poporul nostru, trimisul Iui Dumnezeu pentru Biserica noastră, pentru poporul nostru şi, prin Biserica şi poporul nostru şi alte popoare să se poată mântui, trimisul acesta a fost Părintele Iosif. E un adevăr pe care trebuie să ni-I însuşim şi cei bătrâni şi cei tineri.

În momentul în care ucenicii mărturiseau despre Trimisul Tatălui pentru Mântuirea omenirii, unii oameni îi luau în râs pe ucenici. Şi aş vrea să mă opresc doar la un singur argument care ne arată că cei de atunci îi percepeau pe ucenici ca pe nişte oameni naivi, sau ca pe nişte oameni amăgiți. Pentru că despre Mântuitorul Hristos spuneau: „Noi ne aducem aminte că amăgitorul acela…”. Dacă Domnul Iisus era socotit un amăgitor, ucenicii erau socotiți  nişte oameni amăgiţi, nişte oameni naivi, nişte oameni care se lasă duşi uşor de o învăţătură pe care n-o primesc mai marii poporului şi mai marii religiei de atunci, sau mai marii poporului ales. Aş vrea să fac un arc peste istorie şi să trecem la adevărurile pe care părinţii noştri ni le-au lăsat cu privire la trimisul lui Dumnezeu, la părintele Iosif, cel pe care îl comemorăm. Şi fratele Traian spune aşa: „N-a iubit lumea, nu, niciodată, pe-acei câţi i-au urmat Lui cu zel / Ci c-o ură mereu ne-mpăcată, i-a primit pe pământ ca pe El”. Aş vrea să ne aducem aminte pentru a ne convinge şi cei mai în vârstă care socotesc că au mai multă maturitate duhovnicească şi sunt mult mai mult încredinţaţi decât noi, cei care, poate, suntem mai tineri. Însă vreau să spun că mântuirea noastră depinde de acest adevăr: dacă noi credem cu tot dinadinsul că părintele Iosif, pentru Biserica şi poporul nostru, este trimisul lui Dumnezeu.

Şi, în încheiere, aş vrea să vin şi cu argumentul, să spun că e o problemă foarte serioasă de care ține fie mântuirea noastră, fie pierzarea noastră veşnică.

Şi acest avertisment ni-L dă Mântuitorul Hristos, şi aş vrea să-l amintesc la urmă. Vreau să vin cu două mărturii pe care le socotesc cele mai credibile. Despre Mântuitorul Hristos, cei mai îndreptăţiți să mărturisească înaintea oamenilor că este Fiul lui Dumnezeu au fost ucenicii. Şi au făcut-o. Cu jertfa pe care fiecare a adus-o alături de jertfa Mântuitorului. Credem cu toţii că cea mai îndreptăţită mărturie pe care a adus-o în Oastea Domnului cineva, este mărturia fratelui Traian, care a stat lângă părintele Iosif în vremurile foarte grele.

Un capitol din Istoria unei Jertfe din primul volum este intitulat chiar aşa: Omul trimis de Dumnezeu. Şi n-aş vrea să rămân decât asupra câtorva cuvinte din acest capitol. Şi după aceea să vin cu altă mărturie. Fratele Traian, sintetizând adevărul despre cât de mare a fost părintele Iosif, acest om trimis de Dumnezeu, a spus doar câteva cuvinte, a spus că a fost un sfânt, a fost un geniu, a fost un martir şi a fost un erou.

Citesc din Istoria unei jertfe, şi aici spune aşa: Eu n-am nevoie să caut aceste semne ale lui Hristos numai în vieţile sfinţilor din vechime, căci le-am văzut aievea, atât de viu, în viaţa acestui mare om al lui Dumnezeu. (…) Eu, care le-am văzut cu ochii mei şi le-am pipăit cu mâinile mele, voi mărturisi cu toată puterea mea şi cu toată conştiinţa mea, până în mormântul meu şi până în faţa lui Hristos, că omul acesta a fost un sfânt al lui Dumnezeu, un martir al Evangheliei lui Hristos, un mare preot al Bisericii vii şi un mare binefăcător al omenirii… Dar a fost vândut şi răstignit întocmai ca Mântuitorul şi Domnul său.

Mai citesc câteva cuvinte tot aşa, ca o mărturie a părintelui Vasile Ouatu:

La intestine, operat de şase ori, cu răni încă deschise. Când am mers la Sibiu, auzeam din camera alăturată suspinele de durere, mai ales când sora îi schimba pansamentele. Suspinele  acestea erau atât de sfâşietoare pentru mine… Când a venit pentru a doua oară aici la Bucureşti, în urma umbletelor pentru obţinerea autorizației de a scoate foaia «Isus Biruitorul» de sub oprirea cerută de mitropolitul Bălan, sub ochii mei am văzut un chin şi mai mare. Un intestin a dat bandajul la a parte şi a ţâşnit afară… Au urmat câteva ore de chinuri şi dureri… Mâinile îi erau scăldate de sânge, dimpreună cu aproape jumătate kilogram de vată…

În acestă stare de grea suferinţă trupească lucrează Părintele Iosif, pe care nu greşesc numindu-l „un adevărat martir”. Ținând seama de acestea, toţi cei care se luptă cu un asemenea om sunt nişte criminali, nişte ucigaşi lipsiţi de orice simţăminte omeneşti.

Pentru aceste, dragii mei, să iubiţi pe Părintele Iosif şi să nu încetaţi a vă ruga pentru el…

Am amintit două mărturii din partea celor care l-au cunoscut pe Părintele Iosif personal şi care au dat aceste mărturii pentru noi. Cât de minunată este lucrarea lui Dumnezeu care vine să ne cerceteze şi pe noi acum, după două mii de ani de la primele mărturii. Şi să ne întărească convingerea şi nouă, mai ales a celor tineri, că Părintele Iosif a fost omul trimis de Dumnezeu pentru mântuirea Bisericii şi a poporului nostru, pentru mântuirea noastră. A primit o solie atât de importantă pe care a dus-o cu prețul jertfei până la capăt.

Am spus că este important pentru cei mai tineri să ne convingem de aceste adevăruri, să le lăsăm să pătrundă până în străfundul inimilor noastre, să nu avem niciodată niciun pic de îndoială, pentru că în momentul în care apare îndoiala, uşor putem să fim zdruncinați de vânturile care încep să bată.

Am spus să ne pătrundem până în străfundul inimilor noastre de aceste adevăruri. Mântuirea noastră depinde de primirea sau respingerea adevărului, că Părintele Iosif a fost omul trimis de Dumnezeu, omul providențial pentru Biserica şi pentru poporul nostru.

De ce spun aceste lucruri? Că sunt de căpătâi, sunt adevăruri de căpătâi. Mântuitorul Hristos le-a spus ucenicilor: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.” Dar le-a spus mai departe altceva: „Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine; cine se leapădă de voi, se leapădă de Mine”.

Vă spun că m-am gândit săptămâna aceasta şi am meditat asupra acestui verset: „Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine; cine se leapădă de voi, se leapădă de Mine”. Am auzit duminica trecută la comemorarea fratelui Valer Mândroni de la Ciula un cuvânt spus aşa: „Noi facem parte din biserica ortodoxă”. Cuvântul „ortodox”, tradus, înseamnă „drept-slăvitor”. Dar noi nu-L putem slăvi pe Dumnezeu în mod drept dacă înlăturăm misiunea omului trimis de Dumnezeu. Cine-l înlătură pe Părintele Iosif din istoria mântuirii acestui popor şi acestei Biserici, nu mai este drept-slăvitor. Deci mântuirea noastră depinde de acest adevăr: „Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine; cine se leapădă de voi, se leapădă de Mine.” Sunt cuvintele Domnului. Domnul Iisus se identifică cu trimişii Lui, aşa cum şi trimişii Lui s-au identificat cu Învățătorul, sau cu Cel care i-a trimis.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să medităm asupra acestor adevăruri. Întăresc şi eu spusele fratelui Valer: să citim şi să recitim lucrările înaintaşilor noştri în aşa fel încât să ne convingem de aceste adevăruri şi să nu ne lăsăm purtaţi de niciun fel de vânt de învăţătură, nici înfricoşaţi de orice ameninţare care poate veni din partea oamenilor, pentru că atunci când credinţa noastră şi nădejdea noastră sunt clădite pe Stânca, care este Hristos, nu ne mai poate clătina nimeni. Şi numai un astfel de om poate să guste fericirea răsplătirii ca o arvună pe care Dumnezeu a dat-o chiar din viaţa aceasta.

Ne bucurăm şi să ne ajute Bunul Dumnezeu să ducem mai departe, aşa cum au dus cei mai în vârstă până la noi, să ducem şi noi mai departe această solie sfântă şi unică în poporul şi în Biserica noastră, fără să ne abatem de la adevărurile pe care ei ni le-au lăsat, valorile pe care ni le-au lăsat şi pe care suntem datori să ni le însuşim să le păstrăm cu scumpătate şi să le transmitem mai departe. Numai în felul acesta vom avea nădejdea că vom fi odată la răsplata pe care ei au primit-o în urma luptei și jertfei pe care ei au depus-o alături de Mântuitorul Hristos. Amin.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.

Din cuvântarea de la adunarea de comemorare a părintelui Iosif Trifa, Sibiu, 2012

Preot Petru Chircă, Oastea Domnului, nr. 6, pag. 12