Sus pe dealul Golgotei, Iisus Mântuitorul câştigase o biruinţă definitivă asupra diavolului, asupra lumii, asupra păcatului. Crucea Golgotei dăduse lumii pe Marele Biruitor… Pe cel mai mare Biruitor din câţi a cunoscut vreodată acest pământ trecător.
Eram atunci concentrat undeva, într-o zonă de lângă Turda, când „cornul” din stânga străpunse şi sfâşie atât de dureros ţara noastră, smulgându-ne Basarabia şi Bucovina.
În curând, „cornul” cel din dreapta, şi el, ne străpunse şi mai dureros, smulgându-ne Ardealul de Nord.
După adunările din vara anului 1939, ţinute în diferite părţi ale ţării, fraţii şi-au arătat dorinţa unei mari adunări, a unui fel de congres al Oastei, la Cluj. Acest gând ne-a însufleţit şi pe noi, întrucât în oraşul acesta nu fusese niciodată o manifestare mai puternică a Oastei. Avuseseră loc multe adunări mari în regiunea Clujului, dar chiar în oraş, încă nu.
Am hotărât deci cu fraţii o mare adunare în oraşul Cluj, pentru data de duminică, 3 septembrie 1939.
Psalmul 50, versetul 1
De la începutul Istoriei şi al Facerii pământului, dragostea părintească a lui Dumnezeu i-a vorbit omului mereu şi mereu. Cât de fericită trebuie să fi fost pentru primii oameni vremea petrecută în Eden când Prezenţa iubitoare şi luminoasă a lui Dumnezeu era mereu cu ei! Iar ei ascultau desăvârşit de îndrumările chiar şi numai gândite ale Tatălui lor Ceresc. Cuvântul Lui le vorbea atât de apropiat şi de iubitor atunci, iar ei îl auzeau atât de atenţi şi de curaţi! Dar îndată ce omul a căzut în prima sa neascultare de Dumnezeu, Cuvântul Iubirii dumnezeieşti s-a prefăcut chemare… Chemare plină de durere, de mustrare, de prevestiri rele, de înştiinţări aspre…, chemare plină de milă, chemare stăruitoare şi îndelungă…, chemare părintească şi sfâşietoare, plină de iubire şi de tristeţe pentru întoarcerea sărmanului fiu pierdut.
Numai prin darul şi harul Duhului Sfânt putem păstra darul de biruitori
Am vorbit mai înainte despre Jertfa Crucii Mântuitorului şi despre legătura ce trebuie să o avem prin această Jertfă, clipă de clipă, cu Dumnezeu, cu Mântuitorul, cu Cerul de Sus. Însă această legătură nu se poate câştiga şi păstra decât cu darul şi harul Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu Tatăl, prin Duhul Sfânt lucrează şi Mântuitorul, Duhul Sfânt este Izvorul darurilor. Prin Duhul Sfânt ne vin darurile Jertfei de pe Cruce. „Duhul pe Care Îl voi trimite de la Tatăl – zicea Iisus – va lua din al Meu şi va vesti vouă“ (Ioan 16, 13). Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu este nici biruinţă, nici mântuire.
În toată ţara, opreliştile pentru adunările Oastei se menţineau, dar adunările, cu toate acestea, n-au încetat deloc… Necazurile pentru Domnul ne aduceau răbdarea. Sufletele cele de aur se căleau tot mai mult în flăcările încercărilor, iar cele de lemn, de fân sau de trestie, rămâneau tot mai în urmă sau se lepădau… Dumnezeu avea grijă însă ca să aducă în locul lor pe alţii. În toată partea Moldovei şi a Bucovinei, adunările din biserici fuseseră oprite. Nici un preot nu-şi mai risca pentru Domnul nimic. Fraţii nu mai erau îngăduiţi în biserici nicăieri, nici să cânte măcar o cântare în timpul slujbei sau după terminarea ei. Oricât de mult bine ar fi făcut şi oricât ajutor ar fi dat fraţii ostaşi pentru biserică, nu erau nici priviţi cu plăcere, nici vorbiţi de bine de către preoţi. Aceştia spuneau cu asprime că Oastea Domnului nu mai există şi că deci trebuie să nu mai existe nici cântările ei, nici adunările ei, nici numele ei.
Am scris, mai înainte, pe larg despre cum a biruit Iisus pe Satana prin Jertfa Crucii de pe Golgota. Biruinţa Domnului Iisus a fost o biruinţă definitivă. Satana a fost înfrânt definitiv. Dar această luptă încă nu s-a terminat. Satana trebuie bătut de două ori. În lupta cea dintâi era vorba de stăpânirea asupra pământului şi asupra întregului neam omenesc. În lupta aceasta, Satana a căzut. A fost răsturnat de pe scaunul de stăpânire a pământului. Lupta a doua se dă acum pentru stăpânirea în parte a fiecărei vieţi omeneşti.
Astfel a venit pe neaşteptate ordin ca toţi cei inapţi de muncă să fim duşi înapoi la Gherla.
Am fost împinşi şi înghesuiţi, până aproape de sufocare, unul în braţele celuilalt, cu bagajele peste noi, în nişte remorci strâmte, care ne-au cărat peste gropi şi dâmburi până la Dunăre.
Iată cum s-a petrecut prima mea arestare:
Încă din anul 1941 cunoscusem la adunarea evreilor-creştini în Bucureşti pe fratele Richard, pastorul lor.
Când ne-am întâlnit, mi-am adus aminte că el ne trimisese la foaia «Misionarul Vieţii Creştine», încă de pe când eram la Cluj, un articol despre încreştinarea evreilor. Ne-a plăcut atunci cum scria el şi i l-am publicat în foaie.
Trecuseră cinci luni de când lucram aici – era prin luna august – când, într-o dimineaţă, mă pomenesc la birou cu ofiţerul de care mă despărţisem în faţa episcopului în luna februarie.
– Vii cu mine până la Miliţie!