Iată cum s-a petrecut prima mea arestare:
Încă din anul 1941 cunoscusem la adunarea evreilor-creştini în Bucureşti pe fratele Richard, pastorul lor.
Când ne-am întâlnit, mi-am adus aminte că el ne trimisese la foaia «Misionarul Vieţii Creştine», încă de pe când eram la Cluj, un articol despre încreştinarea evreilor. Ne-a plăcut atunci cum scria el şi i l-am publicat în foaie.
Acum scrisese o cărticică, tot despre acest lucru, intitulată: «Păcatele evreilor». Mi-a dat-o s-o citesc. Era o puternică chemare la Domnul Iisus, scrisă anume pentru evrei, cărora le vestea puternic mântuirea numai prin Jertfa şi Numele Domnului Iisus Hristos, adevăratul lor Mesia, Cel făgăduit de profeţi şi aşteptat de veacuri de tot neamul evreiesc.
Toată cărticica era o zguduitoare chemare pentru primirea şi urmarea Singurului Salvator al poporului evreu, Iisus Hristos, Care a ispăşit şi păcatul lor.
El voia să tipărească această chemare într-o broşurică şi să o răspândească printre toţi evreii.
Cum însă evreii în vremea aceea erau foarte prigoniţi (era pe timpul cumplitei puteri fasciste), şi ei n-aveau drept să tipărească nimic, m-au rugat pe mine să le tipărim la revista noastră această carte.
Am primit cu multă bucurie să le facem acest lucru.
Astfel am tipărit la Beiuş prima lucrare a fraţilor evrei-creştini, «Păcatele evreilor», sub numele meu.
Abia se eliberase fratele Marini şi sosise acasă, când mă pomenesc eu luat de şeful de jandarmi şi dus la Beiuş, la Poliţia de la Siguranţă.
Niciodată nu ne iubiseră aceşti oameni. De multe ori fusesem şi eu ameninţat de şeful postului. Dar acum se purtă plin de trufie şi de ameninţare.
Când am ajuns, unul îmi zise:
– La domnul comisar Borza!
Acesta era şeful Siguranţei. Omul cel mai temut şi mai fioros…
– Aha, tu eşti ăla?
Şi mă întâmpină de la început cu o privire ameninţătoare.
– Eşti jidan sau ce eşti?
– Dumneavoastră ştiţi ce sunt! De ce mă întrebaţi aşa?
Aruncându-mi pe masă, în faţa mea, un pachet de cărţi vreo 10-15 exemplare din «Păcatele evreilor» mă privi în ochi:
– Cine a tipărit astea?
– Eu!
– De ce?
– Pentru ca să-L cunoască şi ei pe Hristos, ca Mesia şi Mântuitorul lor. El a murit şi pentru păcatele evreilor.
– Ce te interesează pe d-ta de ei?
– Sunt creştin şi Hristos a fost din neamul lor!
– Pe ce jidani cunoşti?
– Nu cunosc decât pe unii care sunt creştini, ca noi.
– Cum, jidani creştini? Unde există aşa ceva?
– La Bucureşti sunt o biserică întreagă!…
– Și ce legătură ai cu ei?
– Am fost de câteva ori la biserica lor. Se roagă şi cântă lui Hristos, ca noi. I-am simţit ca pe nişte fraţi creştini.
– Cine a scris cartea asta?
– Eu!
– Și cum a ajuns ea la Cernăuţi?
– Le-am dat o parte celor din Bucureşti, iar ei, probabil că vor fi trimis cuiva de acolo câteva exemplare.
– Las că ai să vezi d-ta! Dacă te doare aşa de mult de păcatele evreilor, ai să le plăteşti. Dacă ţii atât de mult la ei… să nu-ţi pară rău!
Ia stai colo şi scrie o declaraţie!
Am stat şi am scris. Mi-a dictat să scriu o declaraţie, conţinând cele discutate cu el. Am semnat-o şi, luând-o răstit, m-a ameninţat cu cele mai înfuriate cuvinte, din care am înţeles bătaie, judecată, închisoare…
L-am privit liniştit, fără să-i răspund nimic.
Acum pleacă deocamdată! Ai să mai fii chemat!…
Am ieşit de la Poliţie fericit că avusesem şi eu parte, pentru o clipă, de harul să sufăr ceva pentru «Păcatele evreilor»… Întorsesem astfel ceva tuturor acelor minunaţi evrei, începând cu primul evreu, Iisus, Mântuitorul meu Scump, Care suferise pentru păcatele mele şi pentru ale neamului meu…
N-am mai apucat să mai fiu chemat. Peste câteva zile am plecat iarăşi pe front. Şi, nemaigăsindu-mă, au renunţat.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 452
