Eram atunci concentrat undeva, într-o zonă de lângă Turda, când „cornul” din stânga străpunse şi sfâşie atât de dureros ţara noastră, smulgându-ne Basarabia şi Bucovina.
În curând, „cornul” cel din dreapta, şi el, ne străpunse şi mai dureros, smulgându-ne Ardealul de Nord.
Termenul de refugiu din teritoriul cedat al Ardealului era de numai câteva zile. Clujul rămânea dincolo, iar între el şi ţară puterile vrăjmaşe săpau acum o prăpastie de foc peste care nu se va putea trece cine ştie până când. Dincolo de această prăpastie erau fraţii noştri dragi, cărţile noastre. Ce era de făcut?
Cu mare greu am obţinut o permisiune, deoarece eu nu aveam domiciliul în teritoriile cedate. Am alergat la fratele Marini care împacheta în geamantane, coşuri, baloturi, saci tot ce tipărisem al nostru acolo.
Eu tipărisem cu un an în urmă la Oradea «Doina Golgotei», iar anul acesta, la Cluj, alte două cărţi de poezii: «Darul lacrimilor» şi «Cântări de pace». Iar fratele Marini, «Cuvinte de aur», «Hotărâţi şi statornici», «Postul», «Flecăreala» şi altele. Toate acestea le aveam aici şi încă multe altele. Toate trebuia să le evacuăm… Şi cărţile erau grele, trenurile pline, poşta aglomerată, gara departe, iar noi numai singuri…
Toată lumea era alarmată, îngrozită, împrăştiată şi fiecare, ocupat cu ale lui.
Am luat câte două geamantane mari, sau coşuri, sau saci cu cărţi şi am început călătoria. Eu, când la Arad, când la Beiuş. Marini, cu ce putea şi el, când la Turda, când la Sebeş. Zi şi noapte, pe drum.
Aşa am putut evacua doar noi doi ceva din tot ce avusesem strâns pentru Domnul.
Călătoream îngrozitor, aproape numai între vagoane şi pe scări, fiind în fiecare clipă în primejdia de a fi împinşi sau căzuţi sub roţile trenurilor pline de lume înspăimântată, chinuită, abrutizată, încărcată cu bagaje, cu copii, cu lăzi, cu saci şi cu nervii zdruncinaţi.
Dar ce am putut oare noi evacua în cele 2-3 zile, cât s-a putut merge şi veni? Cea mai mare parte ne-a rămas acolo!
Când, după cinci ani, am mai putut reveni, n-am mai aflat nimic.
A fost totuşi şi un câştig în paguba aceasta a noastră: fraţii noştri rămaşi în Ardealul de Nord şi cei din vechea Ungarie, cu care se întâlniseră acum în aceleaşi hotare, au avut astfel de unde să-şi ia hrană sufletească: din ceea ce a rămas de la noi şi să se învioreze.
Astfel, pentru tot timpul celor cinci ani, cât am fost despărţiţi de ei, fraţilor noştri din Ungaria le-au rămas acolo de la noi cărţi şi Biblii…
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 440
