În toată ţara, opreliştile pentru adunările Oastei se menţineau, dar adunările, cu toate acestea, n-au încetat deloc… Necazurile pentru Domnul ne aduceau răbdarea. Sufletele cele de aur se căleau tot mai mult în flăcările încercărilor, iar cele de lemn, de fân sau de trestie, rămâneau tot mai în urmă sau se lepădau… Dumnezeu avea grijă însă ca să aducă în locul lor pe alţii. În toată partea Moldovei şi a Bucovinei, adunările din biserici fuseseră oprite. Nici un preot nu-şi mai risca pentru Domnul nimic. Fraţii nu mai erau îngăduiţi în biserici nicăieri, nici să cânte măcar o cântare în timpul slujbei sau după terminarea ei. Oricât de mult bine ar fi făcut şi oricât ajutor ar fi dat fraţii ostaşi pentru biserică, nu erau nici priviţi cu plăcere, nici vorbiţi de bine de către preoţi. Aceştia spuneau cu asprime că Oastea Domnului nu mai există şi că deci trebuie să nu mai existe nici cântările ei, nici adunările ei, nici numele ei.
Mulţi fraţi lucrători din Bucovina erau chemaţi mereu ori de către preoţi, ori de către miliţie. Acolo erau întrebaţi, cercetaţi, ameninţaţi şi mustraţi pentru „încăpăţânarea“ lor de a rămâne pe calea Oastei Domnului.
Fratele Ioan Moroz, fratele Arcadie Nistor şi încă alţi fraţi au fost chemaţi la Rădăuţi, la protopopul Breban, care le-a spus: Preotul Trifa şi Traian Dorz au trecut la secte şi nimeni nu trebuie nici să le mai pomenească numele, nici să le mai urmeze învăţătura.
Dar fraţii, care cunoşteau adevărul, au rămas alipiţi de Domnul Iisus, lucrând şi luptând mai departe fără a se lăsa nici înduplecaţi, nici înfricoşaţi de potrivnici.
La Volovăţul Rădăuţilor, ca în multe alte părţi, a venit miliţianul în adunarea fraţilor, i-a luat pe toţi fraţii şi surorile şi i-a dus la post. Acolo şeful postului şi preşedintele Sfatului Popular i-au anchetat pe fraţi.
Apoi a trimis în judecata Tribunalului Militar din Iaşi pe patru dintre fraţi şi anume: pe Robu Constantin, pe Olar Toader, pe Antonovici Gheorghe şi pe Coca Lazăr. Acest frate din urmă, în casa căruia fusese adunarea, era a doua oară dat în judecată la Tribunalul Militar, pentru Lucrarea Domnului.
În ziua procesului, preşedintele Tribunalului i-a întrebat:
– Ce fel de oameni sunteţi voi şi ce fel de credinţă aveţi?
– Suntem creştini ortodocşi şi vrem să trăim cu adevărat după voia lui Dumnezeu, aşa cum ne învaţă Domnul nostru Iisus Hristos!
– N-aţi făcut nici un alt rău?
– Aceasta este pricina pentru care am fost daţi în judecată!
– Aveţi martori care să dovedească cele ce spuneţi?
– Avem.
Şi fraţii au pus martori tot pe fraţi. Printre cei puşi ca martori a fost şi fratele Ioan Moroz. Procesul s-a amânat pentru un nou termen.
În ziua judecăţii, când fratele Moroz, ca martor, a fost întrebat ce ştie despre oamenii aceştia, el a răspuns:
– Ce fac oamenii aceştia fac şi eu.
– Cum adică? a întrebat preşedintele.
– Aşa! Ei merg dumineca la biserică şi merg şi eu. După-masa ne adunăm într-o casă la unul dintre noi, unde ne rugăm, cântăm împreună şi citim din Biblie, iar cu ei fac aceasta şi eu!
După aceasta fratele a tăcut.
Uşierul întrebă:
– Să chem alt martor?
– Nu-i nevoie, zise preşedintele, de vreme ce şi martorii sunt la fel cu inculpaţii.
După aceea s-a ridicat un maior care a spus:
– Domnule Preşedinte, oamenii aceştia nu sunt dintr-o sectă necunoscută la noi în ţară. Ei fac parte din Oastea Domnului, care este o mişcare religioasă din Biserică. Ei nu se mulţumesc numai cu cât le spune preotul dumineca dimineaţa în biserică, ci se mai adună şi după-masa, ca să se roage, să cânte şi să citească din Biblie.
– Bine, bine, dar cine răspunde de ei? întrebă preşedintele.
Apoi, adresându-se fratelui Moroz îi zise:
– Moşule, răspunzi dumneata de ei?
– Cum să nu răspund? a zis fratele Moroz.
– Sunteţi liberi. Plecaţi acasă!
Şi fraţii s-au întors acasă plini de bucurie.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 151
