Trecuseră cinci luni de când lucram aici – era prin luna august – când, într-o dimineaţă, mă pomenesc la birou cu ofiţerul de care mă despărţisem în faţa episcopului în luna februarie.
– Vii cu mine până la Miliţie!
M-am suit în maşina lui care aştepta afară.
Acolo un necunoscut înalt şi elegant mă întreabă scurt:
– La ce lucrezi acum?
– La de toate câtă este nevoie, am răspuns eu, vorbind despre serviciu.
– Nu la serviciu! Acasă!
– Nu înţeleg la ce vă referiţi!
– Ce lucrare faci dumneata acum pentru Oastea Domnului? O istorie, ceva? Hai, spune, căci şi aşa noi avem dovezi precise despre această lucrare şi, dacă vrei, ţi le arătăm. Aşa că n-are rost să mai ascunzi, nici să ne mai întârzii. Noi după lucrarea asta am venit până aici!
Dacă nu vrei să ne-o dai de bunăvoie, dumneata ştii că noi, când vrem să aflăm ceva, apoi aflăm! Oriunde ar fi ascuns acel ceva! O vom afla şi pe asta, dacă vrei!
– Eu n-am ascuns nimic. Tot ce am lucrat este acolo la îndemână. Dar eu cred că dumneavoastră vă referiţi la nişte însemnări pe care mi le-am făcut mai demult ca un jurnal al vieţii mele şi în care se vorbeşte şi despre evenimentele petrecute în Oastea Domnului… Eu din copilărie am intrat în Oastea Domnului, aşa că istoria vieţii mele s-a împletit strâns cu istoria acestei mişcări religioase. Asta este tot ce am referitor la întrebarea dumneavoastră.
– Bine! zise străinul.
Şi, uitându-se spre căpitanul de la Oradea, îi zise:
– Vă duceţi la dânsul acasă, luaţi tot ce are şi veniţi înapoi cât mai repede. Ne grăbim.
– Ei, domnule Dorz, zise căpitanul când eram în maşină mergând către locuinţa mea, iarăşi ne-am întâlnit! Nu vrei dumneata să ne laşi pe noi în pace. Vrei mereu să te întâlneşti cu mine?
– Poate este ultima dată, domnule maior (i-am zis maior, cum îl auzisem pe episcop). Şi după aceea poate ne vom mai întâlni numai o singură dată: înaintea judecăţii lui Dumnezeu, ca să ne primim plata fiecare după cum am lucrat.
– Prostii! Dumneata mai crezi în asta?
– Şi dumneavoastră veţi crede mâine dacă nu credeţi astăzi!
– În curând nu va mai crede nimeni în Dumnezeu. Educaţia, cultura, tehnica, civilizaţia modernă vor spulbera toate aceste superstiţii, aşa încât nimeni nu va mai da un ban pe ele, nici pe Dumnezeul tău.
– Câtă vreme va fi pe pământ suferinţă, boală şi moarte, oamenii vor avea totdeauna nevoie de Dumnezeu şi nimeni nu va putea fără El. Când veţi putea desfiinţa suferinţa, boala şi moartea, atunci poate. Dar până atunci nu.
– Cei care văd acum filme, citesc cărţi, se bucură de confort și nu au nici o nevoie de Dumnezeu. Şi, pe măsură ce trece timpul, toţi vor fi aşa!
– Acum vorbiţi în felul acesta fiindcă vă simţiţi tare, sănătos şi sus. Va veni însă vremea când nu veţi mai fi nici puternic, nici sus. Veţi ajunge slab, bolnav şi jos. Atunci, când veţi aştepta moartea pe un pat de spital sau undeva singur şi părăsit – o, ce nevoie veţi simţi după Dumnezeu…
La ce vă va ajuta atunci dacă va veni cineva să vă spună: Bucuraţi-vă, iată un film frumos, o carte de aventuri interesantă, o conferinţă, un festival, o petrecere?…
– Asta n-o ştii dumneata.
Am ajuns acasă! M-am dus întins în podul şopronului unde aveam într-o cutie caietele cu conceptele primului volum din istoria asta.
Aflasem de la fratele Cornel din Simeria că luaseră de la el în luna trecută, la o percheziţie, o scrisoare prin care el spunea amănunţit cuiva dintre fraţi că eu mă ocup intens cu scrierea istoriei Oastei. În urma acelei scrisori, veniseră la mine şi mi-o căutau acum. Mă aşteptam la asta şi de aceea pregătisem aceste lucruri, ca să am ce să le dau.
Le-am dat caietele cu însemnări. Dar lângă ele mai erau încă şi alte caiete. Le pusesem anume acolo, spre a fi sacrificate când vor veni la percheziţia asta la care mă aşteptam, cum spun, încă de când aflasem cele de la fratele Cornel.
Ştiam bine că ei, când ştiu ceva, nu mă lasă să scap chiar fără să le dau nimic. De aceea, la întrebările lor, ceea ce ştiam că ei ştiu sigur, recunoşteam. Pentru ca în felul acesta să pot acoperi ceea ce bănuiam că ei nu pot şti sigur.
Şi pregăteam din timp să le dau ceea ce nu-mi era de neapărată trebuinţă, pentru ca să pot salva astfel ceea ce nu mai puteam înlocui.
– Numai pe acestea le ai?
– Vedeţi bine că da!
– Să mai căutăm şi noi? Eu sunt sigur că mai ai!
– Poftiţi şi căutaţi! am răspuns liniştit, privindu-l în ochi fără să-mi tremure privirea.
– Bine, zise el, renunţând. Sunt aici cele după care am venit?
– Aici.
– Toate?
– Toate.
– Vom vedea. Hai la maşină!
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 547
