Text

Pe acel suflet care crede puternic şi viu în Hristos, nu moartea va veni să-l ia, în clipa când îşi va fi sfârşit călătoria vieţii şi lucrarea credinţei (2 Tim. 4, 8) ci după el va veni Hristos Însuşi (Ioan 14, 3). Fiindcă El a zis: Eu voi veni şi vă voi lua la Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi. Nici o făgăduinţă din lume nu cred că-i mai mare ca aceasta.

Sufletul bunului credincios va trece în chip aşa de obişnuit spre veşnicie, cum a trecut adeseori trupul său din odaia de lucru a casei sale, în cea de sărbătoare, sau de la prietenii de muncă de aici, la familia şi preaiubiţii lui, care îl aşteptau dincolo.

Acum miercuri prăznuim amintirea sfântului mucenic Dimitrie. Acest mucenic a trăit în vremea împăraților păgâni Dioclețian și Maximilian. A fost din naștere din Tesalonic și încă de tânăr s-a adeverit ca un însuflețit vestitor al lui Hristos. Auzind împăratul de creștineasca lui râvnă, l-a prins și l-a aruncat în temniță.

Și avea împăratul la curtea sa un om voinic cu numele Lie și lăudându-se cu el, îmdemna pe toți oamenii cetății să iasă la luptă cu el un tânăr creștin cu numele Nestor a mers în temniță unde era sfântul Dimitrie și i-a spus că vrea să lupte cu Lie cel îngâmfat.

Istoria lui Iosif, începe cu ura fraților săi. Fiii aceluiași tată se urau. Și de ce această ură? Ne spune Biblia. „Israel iubea pe Iosif mai mult decât pe toți ceilalți fii ai săi… frații lui au văzut că tatăl lor îl iubea mai mult decât pe ei toți și au început să-l urască. Nu puteau să-i spună nici o vorbă prietenească.” (Facere 37, 3-4)

Ura fraților lui Iosif, o întâlnim și azi prin atâtea și atâtea case și familii. Între fiii aceluiași tată se ivește și azi pizma și ura când între ei este unul mai bun pe care părinții

Cea mai cunoscuta istorie din Vechiul Testament este istoria lui Iosif, fiul lui Iacov. Am învățat-o cu toții încă de la școală și o știm cu toții, tineri și bătrâni. Și totuși înțelesul cel duhovnicesc, înțelesul cel adevărat al acestei istorii, este așa de puțin cunoscut, este aproape necunoscut. Așa cum se predă la școala istoria lui Iosif, este mai mult o istorie laică, omenească, lipsindu-i adâncimea ei biblică, duhovnicească.

În istoria lui Iosif din Biblie, ca și în istoria cu potopul și corabia lui Noe, călătoria

Căutând să imite în totul lucrarea lui Dumnezeu pentru a tulbura lumea și a o îndepărta de la Adevăr, adesori diavolul insuflă pe anumiți oameni pe care îi stăpânește, cu diferite  preziceri și ghicitori, prezentate sub înfățișarea unor adevărate profeții.

În vremea veche, popoarele păgâne care trăiau în întuneric, idolatrie și păcat, erau cu totul sub stăpânirea puterilor satanice. Vrăjitorii, ghicitorii, cititorii în stele, sau cei ce

Evanghelistul scrie:
Călătorilor ce merg spre Sion. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi… Fii credincios până la moarte, și-ți voi da cununa vieții. Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa (Apocalipsa 2:10, 3:11).

Scumpi călători, Evanghelistul, prietenul vostru, care se bucură că v-a putut fi de folos la hotărârea ce ați luat de a merge spre Patria cerească, vă întâmpină azi din nou,

De ce a fost dus Israel în pustie? Răspunsul este: ca să fie încercat, să se vadă ce este în inima lui, să cunoască pe Dumnezeu și să fie curățit. Fiindcă numai așa putea să se bucure de țara desfătărilor. Viața și fericirea poporului Său este El, Domnul, de aceea trebuie să-L cunoască și să-L prețuiască mai presus de toate. Iar la aceasta nu putea să ajungă decât într-un loc deosebit, despărțit de lume și lipsit de izvoarele ei de ajutoare și sprijin, unde El putea să lucreze nemijlocit asupra și în mijlocul poporului Său.

1 Corinteni 13; Ioan 7, 38

Domnul Iisus a spus despre cei ce cred în El că râuri de apă vie vor curge din inima lor. Spunea acest lucru despre Duhul Sfânt pe care aveau să-l primească cei ce vor crede în El.

Fără îndoială că aceste „râuri” fac mult bine celor din jur. Un râu, pe unde trece, face să răsară viață și verdeață pe malurile lui. Avraam a fost un astfel de „râu”.

Nici unul dintre noi nu-i scutit de posibilitatea de a păcătui, de aceea nu-i scutit nici de datoria de a ierta. Nu s-a putut ascunde de păcat, n-ar trebui să se ascundă nici de Hristos. A ascultat de şarpe, n-are dezvinovăţire să asculte şi de Dumnezeu. A primit nesilit ispita de bună voie ar trebui să primească şi harul Crucii mântuitoare.

În lupta cu păcatul şi spre dobândirea mântuirii, Dumnezeu a dat fiecărui om viu descoperirea adevărului care este Învăţătura şi Lumina Sa. Apoi i-a dat voinţa liberă. Apoi sfătuitorul conştiinţei sale. Apoi Sângele lui Hristos şi puterea Duhului Sfânt.