Nici unul dintre noi nu-i scutit de posibilitatea de a păcătui, de aceea nu-i scutit nici de datoria de a ierta. Nu s-a putut ascunde de păcat, n-ar trebui să se ascundă nici de Hristos. A ascultat de şarpe, n-are dezvinovăţire să asculte şi de Dumnezeu. A primit nesilit ispita de bună voie ar trebui să primească şi harul Crucii mântuitoare.
În lupta cu păcatul şi spre dobândirea mântuirii, Dumnezeu a dat fiecărui om viu descoperirea adevărului care este Învăţătura şi Lumina Sa. Apoi i-a dat voinţa liberă. Apoi sfătuitorul conştiinţei sale. Apoi Sângele lui Hristos şi puterea Duhului Sfânt.
Cine le foloseşte pe toate acestea spre a ajunge bun, este vrednic şi răsplătit. Cine le nesocoteşte pe toate ca să ajungă rău, este nevrednic şi pedepsit. Pentru că aşa şi merită fiecare. Sufletul meu şi fiul meu, la început omul nu este nici bun nici rău… Dar sigur el se face apoi bun sau rău, – prin voinţa sa. De aceea ia bine seama şi luptă-te necurmat, crede puternic şi nădăjduieşte totdeauna.
Când ai căzut, ridică-te cu lacrimi şi cu voinţă. Când ai biruit, apleacă-te cu lacrimi şi cu smerenie. Când ai ajuns, slăveşte-L numai pe Dumnezeu cu lacrimi şi cu recunoştinţă.
După cum cele două simţuri trupeşti, văzul şi auzul ne sunt cele mai însemnate pentru viaţa trupească, tot aşa auzirea Cuvântului lui Dumnezeu şi vederea limpede a voii Sale – ne sunt de cea mai mare însemnătate pentru sufletul nostru.
Cine nu vrea să audă, acela niciodată nu va şti. Cine nu vrea să vadă, acela niciodată nu va face voia lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat amândouă aceste posibilităţi numai noi să le folosim bine.
Dis-de-dimineaţă, în fiecare zi, datoria noastră şi biruinţa noastră este să alergăm la rugăciune. Să-L rugăm pe Domnul ca să ne facă să-I auzim în tot timpul zilei glasul Său călăuzitor şi mustrător şi limpede, – chemându-ne ca să păşim pe urmele Sale. Şi să ne arate prin adevărul şi prin lumina Sa, totdeauna calea pe care trebuie să umblăm ascultători după El. Să facem şi noi pe cei din jurul nostru să audă de la noi nu glume şi vorbe nefolositoare,
nu certuri sau bârfeli… şi nu minciuni, făţărnicii, laudă de sine, răstălmăciri sau flecării, ci Cuvântul Bunătăţii lui Dumnezeu care să-i ducă la credinţa şi la încrederea în El.
Să arătăm celor din jurul nostru nu calea pe care trebuie să nu umble, adică cea a neascultării, a răutăţii, a păcatului, prin faptele noastre stricate şi urâte, ci să le arătăm cu o purtare vrednică, trăirea sfântă pe care s-o urmeze şi ei, fiecare şi toţi.
Dacă le spunem cum trebuie să se poarte, atunci să le şi arătăm o astfel de purtare, cu fapta noastră. Căci desigur e mare lucru a le spune altora o învăţătură bună dar este şi mai mare lucru a le-o arăta prin trăirea noastră. Mai ales copiii, nu învaţă cu urechile, cât învaţă cu ochii.
În fiecare dis-de-dimineaţă acest gând să-ţi fie cel dintâi, ca să-l ai în faţă întreaga ta ziuă spre a-l împlini! Şi în fiecare seară, – el să-ţi fie cel din urmă, ca să vezi cum l-ai împlinit.
Ce repede ni se deprinde gura cu vorbele urâte, şi ochii cu privirile ruşinoase, şi picioarele cu căile stricate, şi mâinile cu gesturile nevrednice, şi degetele cu apucăturile vinovate… Şi apoi ce greu ne mai putem scăpa – şi câtă luptă grea ne trebuie să mai scăpăm de sub stăpânirea tiranică a deprinderilor rele pe care le-am învăţat!
O, dacă am lupta numai pe jumătate înainte, ca să nu le învăţăm!
Toată viaţa celui credincios este o luptă continuă, spre a birui şi înlătura din firea sa, deprinderile rele, dar adesea reuşeşte prea puţin şi prea târziu. Obişnuinţa este a doua natură a omului – spune o vorbă înţeleaptă. Căci deprinderile rele îl strică chiar şi pe un om mai bun, iar deprinderile bune îl schimbă chiar şi pe unul pornit rău.
Este foarte însemnat lucru cu ce deprinderi ne obişnuim. Şi ce deprinderi au aceia cu care ne însoţim de obicei. Fiindcă oamenii se învinuiesc repede unii pe alţii. Ce uşor ajungi să faci, sau să vorbeşti la fel, cu cei între care stai. Staţi numai între oamenii cu deprinderi bune.
Cei răi, au de obicei, un caracter slab. Oricât de mulţi răi ar fi undeva, ei nu-l pot schimba pe omul cel bun, care are un caracter puternic. Dar cel bun poate influenţa puternic tot mediul lui, pe toţi cei din jurul său, – dacă este în adevăr bun.
Deprinderile noastre bune, dacă sunt practicate mereu, chiar fără nici un cuvânt, vor avea o foarte mare înrîurire asupra celor care sunt cu noi. Purtarea noastră demnă şi serioasă, se va impune pretutindeni. Munca noastră cinstită şi vrednică va fi admirată de toţi. Atitudinea noastră dreaptă şi curajoasă ne va aduce respectul multora. Gesturile noastre măsurate şi cu bun-simţ ne vor face numai cinste, iar bunăvoinţa noastră şi inima noastră gata oricând de ajutor, de iertare, de pace, de orice lucru bun – întâi îi va mira pe ceilalţi, dar în curând îi face pe mulţi să facă şi ei la fel. Iată ce mare bine putem face. Şi ce mare păcat facem, dacă nu lucrăm binele acesta.
Oriunde vei sta sau vei munci, sau vei petrece caută să practici cu regularitate deprinderea rugăciunii şi a cântării, a dărniciei şi a înfrânării, a cinstei şi a într-ajutorării, a bunei cuviinţe şi a evlaviei. Cu ele să-ţi deprinzi gura, cu ele ochii, cu ele urechile, cu ele mâinile şi picioarele şi toate mădularele tale. Şi cu ele caută să deprinzi şi pe alţii, spre a forma în jurul tău caractere sănătoase şi fiinţe vrednice, suflete credincioase şi trăiri folositoare.
Oamenii mai întâi L-au văzut la ai Domnului pe El, pe Hristos, – făcând binele, apoi L-au auzit la ei – vorbindu-le despre binefacere. Biserica Creştină, sute şi sute de ani, mai întâi le-a arătat păgânilor trăirea, apoi învăţătura. De aceea i-a cucerit! De potrivnicii mărunţi şi obişnuiţi, uşor putem scăpa. Mai greu scăpăm de cei mari. Din încercările şi ispitele mici, uşor putem ieşi biruitori. Mai greu le biruim pe cele mari. Micile încurcături şi piedici, uşor le putem înlătura. Mai greu le putem înlătura pe cele mari.
Dumnezeul nostru, scapă-ne Tu, de ceea ce noi nu ştim şi nu putem. Amin.
Traian Dorz, Strălucirea biruinței
