De ce a fost dus Israel în pustie? Răspunsul este: ca să fie încercat, să se vadă ce este în inima lui, să cunoască pe Dumnezeu și să fie curățit. Fiindcă numai așa putea să se bucure de țara desfătărilor. Viața și fericirea poporului Său este El, Domnul, de aceea trebuie să-L cunoască și să-L prețuiască mai presus de toate. Iar la aceasta nu putea să ajungă decât într-un loc deosebit, despărțit de lume și lipsit de izvoarele ei de ajutoare și sprijin, unde El putea să lucreze nemijlocit asupra și în mijlocul poporului Său.
Iată de ce a trebuit pustia. –Au văzut lucrările Mele 40 de ani – Au cunoscut puterea și purtarea Lui de grijă, fiindcă El le-a dat mană din cer și a făcut să curgă pâraie din stâncă; însă când a fost vorba să se încreadă în El și să-L asculte, să se lepede de sine și să urmeze voia Lui, atunci a ieșit la iveală cea mai urâtă necredință și neascultare. Se făcuse dovada… „Fraților nu vreau să nu știți că părinții noștrii toți au fost sub nor, toți au trecut prin mare, toți au fost botezați în nor și în mare, pentru Moise; toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească și toți au băut aceeași băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicescă ce venea după ei; și stânca era Hristos. Totuși cei mai mulți dintre ei, n-au fost plăcuți lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie…” (1 Corinteni 10:1-5). Ei nu au intrat în Canaan. Și aceasta din pricina necredinței și neascultării lor (Evrei 3:16-19) .
Când încercarea se apropie de noi, întrebăm: de ce? Când nuiaua ne lovește, întrebăm: de ce? Fără îndoială: ca să ni se vadă inima. Ca să ni se audă glasul. În suferință suntem sinceri. Masca fățărniciei crapă sub lovitura nuielei și atunci ne vedem așa cum suntem. Vorbim cum simțim. Mărturisim precum credem acolo în fundul inimii. Cutare om bogat, care se lăuda mult cu credința lui spunând că el cinstește și iubește pe Dumnezeu, când apele i-au luat moara, a fost auzit blestemând și înjurând pe Dumnezeu… Făcuse dovada. De la gură era credincios – încercarea i-a arătat inima necredincioasă.
Avraam trebuia să facă dovada – ca tată al credincioșilor – că îndeplinește cea mai înaltă condiție a credinței, arătată cu mii de ani în urmă de Învațătorul ceresc în Evanghelie (vezi Luca 14:26,27,33), că prețuiește într-adevăr Mărgăritarul de preț, pentru care vinde tot ce are ca să-l cumpere. Și a făcut strălucita dovadă pe muntele Moria (Geneza 22:10).
Încercarea te silește să te decizi, să te hotărăști, să te clarifici, să alegi.
Vai, câți din noi, înainte de a intra în topitoare, nu arătau o credință înflăcărată și plină de avânt, însă când au fost duși în pustie, curajul li s-a veștejit ca și curcubeta lui Iona (Iona 4:7) – Gura care în „vremuri liniștite” rostea rugăciuni și predici minunate, cârtește acum pentru fiecare greutate ce întâlnește, pentru fiecare lipsă ce trebuie să îndure. Suntem necăjiți că lipsește carnea, dar nu vedem mâna dragostei care ne hrănește cu mană. Ne întristăm că nu avem decât o pernă la cap, dar nu vedem pe Cel ce este Iehova Shalom (Cel veșnic pacea noastră) și, nesocotiți cum suntem, ne uităm înapoi spre Egipt și întindem mâna – cerșetor nenorocit – spre ajutorul lui Faraon și al slugilor lui… Ah, ce ocară adusă Dumnezeului dragostei, lui Iehova Jireh (Cel veșnic îngrijește!). Ce jignire pentru Dumnezeul bunătății o asemenea purtare, ce aruncă țărâna îndoielii și necredinței în fața Lui! Ce lucru urât, ce plâns respingător și grețos este plânsul acela de la Cades, din pustia Paran, când poporul a plâns toată noaptea și a cârtit împotriva lui Moise și Aaron și împotriva Domnului că de ce i-a scos din Egipt, de ce nu au murit în pustie și de ce îi duce Domnul să fie uciși de popoarele Canaanului (Numeri 14:1-4). Astfel, necredința este și mincinoasă și oarbă spunând astfel de prăpăstii.
A te plânge împotriva greutăților și a te întoarce înapoi când le-ai întâlnit, înseamnă necredință și ocară adusă Domnului, înseamnă a-L face neputincios și a-L lipsi de însușirea dragostei și bunătății, fiindcă te lasă să suferi.
Credința însă nu face așa. Ea privește greutățile în față, liniștită; primește lipsurile fără să se tulbure și intră în încercare cu încredințarea că Domnul va purta de grijă. Astfel, „cei ce se pogorâseră pe mare și făceau negoț pe apele cele mari” , ajung să vadă „lucrările Domnului și minunile Lui în mijlocul adâncului” și să-L laude… că El lucreză ca să izbăvească în chip minunat pe cei ce se încred în El (Psalm 107:23,29,30).
Dragul meu, ai ajuns la încercare? Veghează! Aceasta e clipa cea mare! Nu alerga să bei apele tulburi ale Nilului, ci aleargă la izvoarele apelor curate și limpezi ale Golgotei. Ți-aduci aminte, iubitule, de cântarea noastră de altădată:
„De slăbiți sau pierdeți dragoste dintâi
El vă umple iar cu sfintele văpăi
Să priviți la Cruce- atunci ca la un steag
El vă face lucrul vostru iarăși drag.”
Este scris că în împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri (Fapte 14:22). Trebuie să suferim acele „felurite încercări” , pentru ca credința voastră cu mult mai scumpă ca aurul care piere și totuși este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea la arătarea lui Iisus Hristos (1 Petru 1,7,8,9).
Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu se poartă cu voi ca și cu niște fii… Dumnezeu ne pedepsește (ne încercă) pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui (Evrei 12:2-14).
Ioan Marini, Familia creștină, anul 1942, nr. 10-11, pagina 6