Articole

Spune o înțelepciune veche că, cu cât un munte e mai înalt, cu atât valea din preajma lui este mai adâncă. Că lângă fiecare vârf luminos și însorit, cu orizont larg, de necuprins, se află adesea o vale îngustă, prăpăstioasă, un defileu strâmt și întunecos.

Se pare că și în viața biblică și în cea spirituală este tot cam așa. Pe Tabor era atâta lumină, era binecuvântare, era fericire fără seamăn. Era Dumnezeu, erau profeții, era slava Domnului. Cei trei ucenici și mai ales Petru, ar fi dorit să nu mai coboare de acolo. Însă acolo era doar un strop, doar un crâmpei din Veșnicie. Viața merge înainte, trebuia coborât în vale.

Binecuvântată este casa, Biserica, familia, poporul acela în care este unitate. Dar unde nu-i unitate nu este nici pace, nici bucurie, nici linişte, nici binecuvântare.

S-a spus aici despre Lucrarea Oastei, unde Dumnezeu ne-a crescut, ne-a ales, ne-a chemat şi ne-a pus pe noi, Lucrare care este în Biserica noastră şi în poporul nostru.

Nu-i nicio primejdie mai mare pentru Biserică decât neascultarea, decât dezbinarea. În toate vremile şi în toate timpurile, acolo unde au apărut neascultători şi dezbinători, au adus ruină şi pagubă.

Chipul acesta ne arată pe Iisus la vârsta de 12 ani, când „L-au aflat părinţii lui în biserica din Ierusalim, şezând în mijlocul dascălilor, ascultându-i şi întrebându-i pe ei. Şi se minunau toţi de priceperea şi de răspunsurile Lui” (Luca 2, 41-48).

Şi cu alte prilejuri, ne spun Evangheliile că intra Iisus în sinagogă (biserica iudeilor) şi tâlcuia Scripturile. Aşa, Evanghelia de la Luca ne spune într-alt loc (4, 15-21) că: „Intrând, după datina Sa, în sinagogă, S-a sculat să citească şi I s-a dat Lui cartea lui Isaia prorocul”. Şi deschizând cartea, a citit unde era scris: „Duhul Domnului peste mine, pentru care m-a uns să binevestesc săracilor, să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc robilor iertare şi orbilor vedere”…

Din pricina sărăciei şi a lipsurilor, noi găsim dezvinovăţire să umblăm mai mult decât se cuvenea după câştigul celor trupeşti. Din pricina ocupaţiei şi a treburilor, necurmat aflăm dezvinovăţire de a nu lucra pentru Dumnezeu. Acesta este începutul adevăratului necaz. După ce am scăpat de sărăcie, cum să mai avem dezvinovăţire dacă şi mai departe trăim numai din obişnuinţă sau lăcomie? Sau deşi am devenit liberi de ocupaţii, totuşi continuăm acest fel de a fi, în paguba sufletului nostru…Noi suntem atunci şi mai vinovaţi. Ce minunaţi sunt acei credincioşi care le biruiesc pe acestea!

După moartea lui Solomon, țara lui Iuda și Israel, unite până aici, s-au despărțit în două. De o parte două seminții, formând țara lui Iuda cu capitala la Ierusalim, de alta celelalte zece seminții, având capital la Samaria.

Rupând legătura cu Templul și condus de împărați răi și idolatri, Israel a căzut curând în închinarea la idoli, uitând de Dumnezeu, poruncile și legea sfântă.

În timpul lui Ahab, care-și luase de soție pe Izabela, fiica lui Iactevel, împăratul Sidonului, și care a adus în mijlocul lui Israel pe idolul Baal – urâciunea sidonienilor – idolatria a ajuns la culme.

Cea mai frumoasă parte a fiinţei noastre este sinceritatea. Cea mai fericită clipă din rugăciunile noastre, din vorbirea noastră şi din trăirea noastră este aceea în care, cu priviri sincere, cu lacrimi sincere şi cu cuvinte sincere, dintr-un duh sincer, cu o zdrobire de inimă şi pocăinţă sinceră, ne recunoaştem vina şi ne mărturisim păcatele.

Când, fără prefăcătorie şi fără îngâmfare ascunsă ori arătată pe faţă, mărturisim totul, nu numai în taină, lui Dumnezeu ci şi pe faţă, acelora dintre oameni cărora le suntem datori să facem acest lucru, atunci ne arătăm cea mai frumoasă parte a fiinţei noastre.