Legea dragostei (II) – Traian Dorz

Cea mai frumoasă parte a fiinţei noastre este sinceritatea. Cea mai fericită clipă din rugăciunile noastre, din vorbirea noastră şi din trăirea noastră este aceea în care, cu priviri sincere, cu lacrimi sincere şi cu cuvinte sincere, dintr-un duh sincer, cu o zdrobire de inimă şi pocăinţă sinceră, ne recunoaştem vina şi ne mărturisim păcatele.

Când, fără prefăcătorie şi fără îngâmfare ascunsă ori arătată pe faţă, mărturisim totul, nu numai în taină, lui Dumnezeu ci şi pe faţă, acelora dintre oameni cărora le suntem datori să facem acest lucru, atunci ne arătăm cea mai frumoasă parte a fiinţei noastre.

Nu se poate despovăra conştiinţa noastră şi nu se poate uşura sufletul nostru, nici nu ni se poate ierta păcatul făcut, nici în veacul acesta şi nici în cel viitor daca nu-I mărturisim deplin dacă nu-I îndreptăm sincer, în tot ce mai putem, din urmările lui, întâi, faţă de Dumnezeul nostru şi de Lucrarea Lui, apoi faţă de toţi fraţii noştri, iar apoi şi faţă de toţi oamenii.

Orice păcat este o încălcare a voii lui Dumnezeu şi a dreptăţii Lui. Orice păcat este un rău adus lui Dumnezeu şi semenilor noştri. De aceea, orice păcat are pedeapsă potrivit cu mărimea lui. Şi i se cere o pocăinţă potrivit cu adâncimea sa.

Păcatele mărturisite deplin lui Dumnezeu şi celor încredinţaţi în Biserica Sa cu însărcinarea aceasta au făgăduinţa iertării.

Dacă totul se face potrivit cu porunca lui Hristos, toate păcatele mărturisite şi lepădate deplin pot fi şi sunt iertate deplin.

Pentru că pedeapsa lor s-a cuprins în răscumpărarea Sângelui lui Iisus Hristos vărsat pentru ele. Nu există iertare fără ispăşirea aceasta!

Păcatele nemărturisite sau părţile rămase ascunse în mărturisire şi în îndreptare faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni rămân peste sufletul care le-a săvârşit, cerând mereu osânda pentru faptuirea lor de la dreptatea lui Dumnezeu. Pentru că cel vinovat nu are sinceritate înaintea lui Dumnezeu şi nici dorinţă smerită să se îndrepte.

Fericit este sufletul acela care, când se cercetează singur sau când este cercetat de bunăvoinţa şi dragostea frăţească,

mărturiseşte şi nu ascunde… Care nu se împotriveşte tăgăduitor al păcatului tăcut sau căutând să şi-l îndreptăţească, ori învinuindu-i pe alţii de răul cel făcut de el.

Vai de cel care face dimpotrivă! Vai de sufletul acela care face păcatul şi trăieşte cu păcatul, ani de zile, pe conştiinţa sa, fără să-l mărturisească, ci şi-l ascunde sau îl neglijează… Răzbunarea păcatului este totdeauna moartea.

Sunt oameni care, când nu-şi mai pot ascunde păcatul, caută îndreptăţiri şi scuze… caută „acoperiri” şi „legalizări” pentru nelegiuirea lor. Păcatul acestor oameni nu va mai putea fi iertat niciodată.

Vai de acela care, ani de zile, nu caută scaunul mărturisirii şi Sângele Împărtăşirii Iertătoare! Pentru că păcatul nemărturisit este ruina şi rugina nimicitoare a sufletului său. Preaiubitule suflet, nu amâna mărturisirea păcatului tău  şi nu-ţi ascunde nelegiuirea ta! Nu căuta să dai vina ta pe alţii şi nici nu afla scuze sau îndreptăţiri în locul pocăinţei şi lacrimilor, căci acestea vor grăbi şi vor mări osânda ta; ci vino cu căinţă şi pocăinţă smerită şi sinceră la Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, şi, mărturisind păcatul tău, cere-I Lui, cu lacrimi, iertare pentru el. Şi promite-I, cu legământ, ascultare pe totdeauna.

Aceasta este Taina Pocăinţei. Una pentru totdeauna. Şi aceasta singură este mântuitoare. Amin

Traian Dorz, Porțile veșniciei