După moartea lui Solomon, țara lui Iuda și Israel, unite până aici, s-au despărțit în două. De o parte două seminții, formând țara lui Iuda cu capitala la Ierusalim, de alta celelalte zece seminții, având capital la Samaria.
Rupând legătura cu Templul și condus de împărați răi și idolatri, Israel a căzut curând în închinarea la idoli, uitând de Dumnezeu, poruncile și legea sfântă.
În timpul lui Ahab, care-și luase de soție pe Izabela, fiica lui Iactevel, împăratul Sidonului, și care a adus în mijlocul lui Israel pe idolul Baal – urâciunea sidonienilor – idolatria a ajuns la culme.
Când însă stricăciunea, fărădelegea, necunoștința de Dumnezeu și întunericul stăpâneau țara, se arată prorocul Ilie, omul lui Dumnezeu, care, în mijlocul lașității, compromisului și păcatului, se ridică și pășește cu mult curaj până în fața împăratului, mustrând aspru păcatul lui și al poporului nenorocit și păcătos.
Dar cuvintele nu mai ajung. Păcatul îl împietrise; grăsimea fărădelegilor le umplea inima și ei nu mai simțeau nici chiar mustrările cele mai aspre.
Nesimțirea este una dintre cele mai grozave urmări ale păcatului. Aceasta e starea aceea când omul nu mai are rușine și frică față de păcat , când ajunge “să bea nelegiuirea ca apa”; e, așa-zicând, coacerea în păcat, “copt” pentru pedeapsă și moarte, dar “copt” și pentru îndurare, dacă ar vrea s-o primească cu un ceas mai devreme din mana Celui ce o îmbie.
Astfel se găsea Israel când se arată prorocul Ilie. Dar ei n-aveau să-i asculte cuvântul. Atunci vine pedeapsa. “Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt, că în anii aceștia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu” (I Regi 17, 1).
Trei ani și șase luni de secetă au fost de-ajuns pentru ca poporul frământat și strâmtorat să poată privi în sus și să vadă zădărnicia deșertăciunilor în care și-au pus nădejdea. De altfel așa e totdeauna. Când toate îi merg bine omului, când sănătatea și avuția îi sporesc și nici o pagubă n-are în turme și în afaceri, cade repede în închinarea de sine ori în idolatrie și plăceri pământești.
De-abia când nuiaua Domnului îl atinge se trezește, ca să-și vadă nebunia. Mulți s-au întors la Domnul când i-a atins nuiaua Lui. Și astăzi Îi mulțumesc pentru pedeapsa mântuitoare care i-a izbăvit de pedeapsa cea mare a morții veșnice. Când a venit minunea pe muntele Carmel, poporul L-a cunoscut pe Dumnezeul cel adevărat.
Astăzi, după minunea de pe Golgota, lumea nu vrea să se îndrepte. Semne și pedepse vin mereu asupra noastră, dar lumea rămâne mereu cu idolii ei, cu plăcerile și păcatele în care îi place să trăiască. Până când? Iubite frate, întoarce-te la Dumnezeu prin Iisus Hristos Domnul nostru. Până nu vine ziua când va fi prea târziu și ușa încuiată.
Ioan Marini, Viața Creștină, anul 1939, nr. 30, pag. 1
