Orice credincios din poporul Domnului este dator să nu-i primească şi să nu-i urmeze pe cei care fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii primite întâi; să nu-i primească şi să nu-i urmeze nici pe cei ce le aduc o altă evanghelie, adică o altă interpretare, deosebită, asupra învăţăturii şi a credinţei lor. Blestemându-i şi pe cei care o aduc, şi pe cei care îi primesc (Galateni 1, 8-9 şi 5, 12; Romani 16, 17-18; II Ioan 10, 11).
Înţeleptul cel fericit este acela care vede înainte şi care ştie mai dinainte când să meargă şi când să stea. Care ştie un lucru sau altul la timp, ce şi când să facă sau să nu facă, când să vorbească sau să tacă, ce să ia sau ce să lepede… care ştie ce este vrednic şi cât să caute şi să ţină din tot ce dă sau tot ce primeşte.
Cine zice că face parte din adevărata Biserică, vie, a lui Hristos, dacă nu trăieşte şi el şi dacă nu se străduieşte să trăiască aşa cum a trăit Hristos, este un mincinos şi se înşală singur (I Ioan 2, 4-11). Cine face cu adevărat parte din trupul Viu al Cărui Cap este Domnul, nici nu poate fi altfel decât un mădular viu care, prin tot ce face, aduce laudă lui Dumnezeu. Cine îşi cunoaşte inima sa, acela nu se va lăuda cu ea niciodată.
Ce bucurie mare a fost scăparea israelitenilor din robie! Ce bucurie mare a fost plecarea lor spre Canaan, spre ţara făgăduinţei! Plină de adânci învăţături sufleteşti este această plecare. Să le cercetăm:
Întâi, ne spune Biblia că la plecarea din robia Egiptului israelitenii au luat cu ei „vase de aur şi argint“; au luat scumpeturi de aur şi argint (Ieşirea 12, 35). Au scăpat istoviţi de jugul robiei şi totuşi la plecare aveau comori de aur şi argint. „Iar şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani“ (Ieşirea 12, 40) şi totuşi, la sfârşitul acestei robii, aveau comori de aur şi argint.
Israelitenii n-ar fi câştigat prea mult dacă sângele mielului i-ar fi apărat o noapte-două de urgie, dar nu i-ar fi scăpat din robie. N-ar fi câştigat prea mult nici dacă Faraon le-ar fi uşurat-o. Ei tot robi ar fi rămas. Faraon le-ar fi redus poate numărul cărămizilor şi ceasurilor de lucru, dar ei tot sclavi ar fi rămas. Sângele mielului le-a adus israelitenilor nu numai o ușurare a robiei, ci le-a adus libertatea cea scumpă şi dulce.
Fericirea este o stare de mulţumire sufletească intensă și deplină, determinată îndeosebi de satisfacerea unei năzuinți (cf. DEX).
Psalmistul David în Psalmul 82 v. 1 spune: “Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit.”
Israelitenii n-au putut face nimic pentru scăparea lor până n-a sosit Moise, alesul Domnului. Iar Moise n-a putut face nimic pentru eliberarea poporului până n-a sosit mielul pascal din ultima noapte de urgie a Egiptului. Moise şi Aaron fuseseră şi în audienţă la Faraon. Începuseră şi plăgile şi urgiile cereşti dar totul părea zadarnic, Faraon nu ceda. Abia când a sosit noaptea cea fioroasă a morţii şi îngerul a văzut uşorii caselor unşi cu sânge de miel a sosit scăparea.
Avem prăznuirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Biserica îi cinsteşte ca pe mai-marii celorlalţi apostoli, pentru că Petru i-a întrecut pe toţi cu bătrâneţea, iar Pavel cu învăţătura şi râvna.
După ce au scăpat din Marea Roşie, israelitenii au apucat-o prin pustie spre Canaan. Dar abia au trecut trei zile şi o nouă încercare le-a ieşit înainte. Trecerea israelitenilor prin Marea Roşie însemna începerea unei vieţi noi. Însemna ruperea definitivă cu Egiptul şi începerea unei vieţi noi. Pentru a-i face să cunoască această viaţa nouă, Domnul Dumnezeu i-a băgat în pustie; le-a rupt orice legătură cu lumea.
Suflete dragă, poate că noi nu putem avea toţi fericirea unei înţelepciuni care vede şi prevede înainte, spre a ne lua din timp măsurile, ca să nu ajungem niciodată rău. Poate că nu putem avea nici înţelepciunea unei stăpânite cumpătări, pentru ca, la timpul fiecărui lucru, să ştim alege partea lui cea bună şi să nu scăpăm prilejul cel potrivit.