Israelitenii n-ar fi câştigat prea mult dacă sângele mielului i-ar fi apărat o noapte-două de urgie, dar nu i-ar fi scăpat din robie. N-ar fi câştigat prea mult nici dacă Faraon le-ar fi uşurat-o. Ei tot robi ar fi rămas. Faraon le-ar fi redus poate numărul cărămizilor şi ceasurilor de lucru, dar ei tot sclavi ar fi rămas. Sângele mielului le-a adus israelitenilor nu numai o ușurare a robiei, ci le-a adus libertatea cea scumpă şi dulce.
Ce bucurie mare vor fi avut israelitenii în dimineaţa cea binecuvântată când s-au văzut slobozi şi gata de plecare spre Canaan. După patru sute treizeci de ani de robie a sosit dimineaţa cea binecuvântată când n-a trebuit să-şi mai sângereze picioarele alergând pe câmpuri după paie cu care să ardă cărămizile lui Faraon… N-a trebuit să mai care la pietre şi cărămizi… N-a trebuit să mai asude sub istovitoarele munci şi n-au mai simţit peste spatele lor biciul cel aspru şi nemilos…
Ce dimineaţă binecuvântată! Şi toată această binecuvântare o aveau prin sângele mielului. Ei trebuiau să se gândească neîncetat la acest dar… Trebuiau să-şi dea neîncetat seama de acest lucru.
Ei trebuiau să slăvească neîncetat pe Domnul şi sângele Mielului. Întreg drumul lor spre Canaan trebuia să fie un cântec de slavă adus Domnului şi Mielului. Prin binecuvântarea Mielului, poporul scăpa din robie la libertate și pleca din Egipt spre Canaan. Sub binecuvântarea Mielului, poporul înainta spre Canaan, spre țara făgăduinței. Poporul trebuia să-și dea neîncetat seama despre această binecuvântare.
Fratele meu! Eu nu cunosc ce fel de viaţă trăieşti tu. Te rog însă din tot sufletul meu să nu te amăgeşti cu o viaţă petrecută lângă cuptoarele lui Faraon. Bagă de seamă, fratele meu, că Satan umblă şi aici cu o mare înşelăciune. Văzându-se în primejdie de a-şi pierde un rob, el îţi uşurează robia… îngăduie să ţi se scadă numărul cărămizilor… se mulţumeşte, mişelul, şi cu cărămizi mai puţine, pentru ca, trecând „dragostea şi râvna ta cea dintâi“ (Apocalipsa 2, 4), pe urmă să-ţi strângă iar lanţul robiei şi să-ţi sporească iar cărămizile.
Istoria arată că toate iobăgiile s-au uşurat puţin, când iobagii au făcut încercări şi mişcări de libertate și eliberare, dar, pe urmă, iobăgia s-a făcut şi mai aspră. Aşa va fi şi cu tine, fratele meu, dacă asculţi de înşelăciunea că te poţi mântui şi în Egipt.
Mântuirea sufletului are o condiţie categorică, precisă: ruperea pe de-a-ntregul cu „duhul acestei lumi“… Ruperea pe de-a-ntregul cu Egiptul păcatelor şi cu „cuptoarele lui Faraon“.
O, scumpul meu frate, să ştii tu ce dulce-i libertatea cea scumpă ce ne-o dă sângele Mielului!… Dacă ai şti tu acest lucru, n-ai mai sta nici o clipă la îndoială.
Scumpii mei fraţi ostaşi din Oastea Domnului! Până mai ieri şi noi stăteam lângă „cuptoarele lui Faraon“… şi-i făceam şi noi „cărămizi“ şi palate. Slăvit să fie Domnul! Am scăpat din această robie şi iobăgie sufletească. Am scăpat şi noi prin sângele Mielului. Ne-a scăpat şi ne-a răscumpărat Mielul lui Dumnezeu, Cel ce „a fost junghiat pentru păcatele şi fărădelegile noastre“ (Isaia 53, 5). Noi, ostaşii Domnului, şi toţi câţi am scăpat din robia diavolului Faraon, să-L slăvim neîncetat pe Mielul lui Dumnezeu. El ne-a scăpat şi El ne conduce spre ţara făgăduinţei. Sub slava şi binecuvântarea şi puterea Lui să înaintăm mereu spre ţara făgăduinţei. Viaţa noastră trebuie să fie un cântec neîncetat de slavă şi laudă Mielului.
Moise a dat poruncă să poarte poporul o legătură la mână în semn de neuitată aducere aminte că Domnul şi sângele mielului i-au scos din robie… în semn că „mâna cea puternică“ a Domnului a lucrat pentru eliberarea lor (Ieşirea 13, 9).
Celor ce vă întreabă de ce purtăm pe piept crucea răstignirii, spuneţi-le că o purtăm în semn de neîncetată aducere aminte că Jertfa Crucii – sângele Mielului – ne-a scăpat din robie. Ca şi oarecând semnul israelitenilor de la mână, aşa şi semnul nostru de pe piept ne aduce neîncetat aminte că şi noi am scăpat din robia vrăjmaşului diavol prin sângele cel scump al scumpului nostru Mântuitor.
Să-L slăvim neîncetat pe Mielul pentru acest dar mare şi sfânt. Scripturile spun că cetele îngereşti slăvesc neîncetat pe „Mielul“ (Apocalipsa 5, 12; 7, 10-11). Să-L slăvim şi noi neîncetat. Viaţa noastră trebuie să fie un cântec neîncetat de slavă şi laudă Mielului.
Slavă Ție, Miel preasfânt,
Slavă-n cer şi pe pământ,
Slavă Ție, Miel ceresc,
Îngerii Te preamăresc.
Ne-ai scăpat de Faraon,
Te-ai făcut al nostru Domn,
Ne-ai scăpat din grea robie,
Slavă, Doamne, slavă Ție!
Dulcea noastră libertate,
Izbăvirea de păcate,
Le avem prin darul Tău
Trimis de la Dumnezeu.
Slavă Ție, Miel preasfânt,
Slavă-n cer şi pe pământ!
În continuare vom spune apoi că noi care am gustat din dulceaţa libertăţii trebuie să o vestim şi altora care n-o cunosc. Să strigăm pe tot locul cât de dulce-i o viaţă scăpată din Egiptul lui Faraon.
Noi am scăpat şi tu, fratele meu, tot în robie? Vino şi tu cu noi, vino şi tu! O viaţă trăită în iobăgia lui Faraon este o viaţă trăită în zadar, este o viaţă pierdută pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Vino cu noi, scumpul meu frate nemântuit, vino şi tu cu noi! Ai stat destul iobag la diavolul-Faraon; vino cu noi! I-ai făcut destule cărămizi, vino cu noi!
Preot Iosif Trifa, Spre Canaan
