Plecarea spre Canaan – Pr. Iosif Trifa

Ce bucurie mare a fost scăparea israelitenilor din robie! Ce bucurie mare a fost plecarea lor spre Canaan, spre ţara făgăduinţei! Plină de adânci învăţături sufleteşti este această plecare. Să le cercetăm:

Din robie au luat cu ei aur şi argint

Întâi, ne spune Biblia că la plecarea din robia Egiptului israelitenii au luat cu ei „vase de aur şi argint“; au luat scumpeturi de aur şi argint (Ieşirea 12, 35). Au scăpat istoviţi de jugul robiei şi totuşi la plecare aveau comori de aur şi argint. „Iar şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani“ (Ieşirea 12, 40) şi totuşi, la sfârşitul acestei robii, aveau comori de aur şi argint.

Un adânc înţeles sufletesc văd eu în acest lucru. Eu mă gândesc la celălalt aur şi argint ce-l aveau israelitenii când au scăpat de robie… Mă gândesc la aurul şi argintul lor cel sufletesc. Lungă şi grea a fost robia Egiptului dar ea a fost şi o şcoală sufletească. În şcoala aceasta au strâns israelitenii comori de aur şi argint sufletesc; au învăţat să se roage cu toată credinţa şi căldura sufletului lor… Au învăţat să se încreadă în Domnul şi să nădăjduiască în El cu toată puterea sufletului lor; au învăţat să-şi verse sufletul înaintea Domnului şi să ceară cu lacrimi fierbinţi ajutorul Lui… „Şi copiii lui Israel gemeau din pricina robiei şi scoteau strigăte deznădăjduite; şi strigătele acestea, pe care le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu “ (Ieşirea 2, 23). Rugăciunile pe care le făceau israelitenii în şcoala cea mare a suferinţelor se ridicau până la Dumnezeu.

Lângă cuptoarele lui Faraon era o şcoală mare a suferinţelor în care Domnul Dumnezeu trezea un popor şi îl pregătea pentru drumul spre Canaan, spre ţara făgăduinţei. Şcoala suferinţelor şi a necazurilor este o şcoală mare și minunată. Lângă „cuptoarele lui Faraon“, lângă o viaţă cufundată în păcat, Domnul deschide aproape totdeauna o şcoală a suferinţelor şi încercărilor… O şcoală ce ajută sufletele să se trezească şi să plece spre Canaan, spre ţara mântuirii. Pe cele mai multe suflete, în şcoala aceasta le pregăteşte Domnul pentru eliberarea din robia păcatelor şi plecarea lor spre Canaan.

Şcoala suferinţelor este o şcoală minunată. De aici încep călătoria spre Canaan cele mai multe suflete. Din şcoala aceasta am strâns și eu comori de „aur“ şi “argint” pe care mă silesc să le pun prin foaia «Isus Biruitorul», Fratele meu! Poate şi tu eşti în şcoala suferinţelor, necazurilor binecuvântate. Nu te feri de această şcoală, ci ascultă-i tainele şi chemările ei.

Au plecat şi oameni nepregătiţi

2. Ne spune Biblia că „fiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, şi amestecătură multă de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei“ (Ieşirea 12, 37-38). Biblia nu ne spune mai amănunţit cine era „această amestecătură de oameni“. Însă, desigur, aceştia erau străini de sufletul şi de duhul mişcării spre Canaan… Poate că nu cunoscuseră nici „sângele Mielului“… n-aveau în suflet dorul Canaanului… Îi mânau la drum atare interese materiale şi nădejdi de un trai mai bun… Poate că-i pornise numai însufleţirea unei clipe…

Alăturarea acestora a fost o greşeală. „Amestecătura“ aceasta a fost un aluat nedospit care mai târziu a stricat pe mulţi. Aceştia au strigat mai întâi în cale prin pustie: Daţi-ne carne!… De ce ne-aţi scos din Egipt, unde mâncam carne de ne săturam? (Ieşirea 16, 3). Aceştia au fost primii cârtitori care pe mulţi i-au slăbit şi stricat.

Eu mă gândesc la Oastea Domnului. Să nu ne încredem numai în numărul nostru cel mare, ci să punem apăsul pe întărirea şi pregătirea noastră cea sufletească. Să ne întărim neîncetat în Domnul şi să-i întărim şi pe cei ce intră în rândurile noastre. Intră destui şi în Oastea Domnului nedospiţi, pentru călătorie… Intră unii numai din însuflețire. Pe aceştia trebuie să-i dospim şi să-i întărim neîncetat căci altcum, în drumul cel greu spre Canaan, aceştia îşi vor aduce aminte de „carnea din Egipt“; aceştia vor striga mai întâi: „să ne întoarcem în Egipt“… Aceştia vor dezerta mai întâi şi vor strica şi pe mulţi alţii.

Dospiţi-i neîncetat pe cei intraţi în Oastea Domnului şi pe cei ce vor să intre. Întăriţi-vă neîncetat toţi cei intraţi în Oaste şi toţi cei ce vreţi să intraţi.

A treia oară, Biblia ne spune că „fiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot în număr de aproape şase sute de mii de oameni, afară de copii“ (Ieşirea 12, 37). O mulţime uriaşă de aproape un milion de oameni au plecat prin pustie spre o ţară îndepărtată.

Un general a făcut socoteala că pentru plecarea unei astfel de armate numeroase ar fi trebuit pregătiri uriaşe. Aprovizionarea unei astfel de armate de oameni zicea generalul – după ce ţinutul era pustiu şi lipsit de apă şi alimente, era o imposibilitate.

Dar minunea tocmai aici se arată. Cei aproape un milion de israeliteni au plecat fără nici o pregătire mai mare. O, cum n-au ochi sufleteşti şi înţelegere sufletească cei învăţaţi, să cerceteze Scripturile şi să afle ce minuni şi lucruri mari a făcut şi face Domnul!

Când omul vrea să facă „un lucru mare“, se apucă şi face „planuri mari“. Dar în cele sufleteşti lucrurile se petrec altcum. Planul îl face Domnul, şi nu omul. Omul trebuie să intre în planurile Domnului şi să se supună lor.

Moise şi Aron ar fi trebuit să lucreze luni de zile la un plan aşa de mare, pentru călătoria şi „aprovizionarea celor şase sute de mii de oameni. Ar fi trebuit să-L întrebe pe Domnul: Doamne, arată-ne planul călătoriei… arată-ne pe unde vom merge… cât vom merge şi când vom ajunge în Canaan. Dar în lucrul Domnului nu încap astfel de socoteli omeneşti. Planurile le are Domnul, iar din aceste planuri Domnul nu-i arată omului decât pas cu pas drumul şi calea spre mântuire. Omul trebuie să înveţe a păşi aşa cum îl învaţă Domnul şi atât cât îi arată Domnul.

O, ce minunată şi ce plină de lucruri mari este o viaţă trăită în planurile Domnului şi în ascultare de El! Dar o greutate se ivește şi aici, iar această greutate este omul care cu greu înţelege şi cu greu se dedă a trăi o viaţă în planurile Domnului și în cârmuirea Lui.

Preot Iosif Trifa, Spre Canaan