Cine zice că face parte din adevărata Biserică, vie, a lui Hristos, dacă nu trăieşte şi el şi dacă nu se străduieşte să trăiască aşa cum a trăit Hristos, este un mincinos şi se înşală singur (I Ioan 2, 4-11). Cine face cu adevărat parte din trupul Viu al Cărui Cap este Domnul, nici nu poate fi altfel decât un mădular viu care, prin tot ce face, aduce laudă lui Dumnezeu. Cine îşi cunoaşte inima sa, acela nu se va lăuda cu ea niciodată.
Cine ştie cât de înşelătoare îi este adesea inima… cât de lipsită de înţelepciune şi cât de nestatornică este biata inimă omenească, cât de gata este ea să se laude, să se umfle de mândrie, să se mânie, să se răzbune, să cadă în ispite, acela ştie că, dacă mintea sănătoasă şi dacă duhul cumpătat nu-i pune inimii totdeauna un frâu puternic, inima este gata să se arunce mereu în multe primejdii.
Mai ales trufia este păcatul care pune cel mai des stăpânire pe inima omului. Fie inima chiar cât de credincioasă, în ispita trufiei este gata să cadă oricând cu plăcere.
Îndată ce a săvârşit o faptă bună sau îndată ce a spus sau a scris un cuvânt frumos sau un gând ales, inima omului este gata să se umfle de mândrie, să se înalţe trufaşă – şi să privească de sus spre alţii, aşteptând laudă… Ori chiar să pretindă, fără ruşine, să i se dea lauda aceasta.
Chiar când a suferit, într-o oarecare măsură pe dreptate, şi nişte prigoniri pentru Lucrarea şi pentru Numele lui Hristos… chiar dacă a trecut prin aceste încercări într-un chip jalnic de nevrednic, îndurând numai cu de-a sila, cârtind, căzând, dezgolindu-se şi târându-se tot timpul încercării, – după ce încercarea ei a trecut, inima înşelătoare este gata să se îngâmfe şi să se laude cu „meritul” ei, – uitând cum a „cucerit” acest aşa-zis merit.
Înainte de suferinţă, inima nu mai poate de îngâmfare. Tinereţea şi sănătatea, puterea şi libertatea, neascultarea şi închipuirea, toate acestea o umflă şi o îmbată, de nu-i mai poate ajunge nimeni marginea. Când omul acestei inimi îngâmfate se găseşte în mijlocul acestor bunătăţi, inima lui uită tot ce este bine – şi îşi dă frâu liber spre tot ce este rău.
Dar Dumnezeu, Care este plin de bunătate şi de îndurare, de înţelepciune şi de iubire, având milă de inima îngâmfată, intervine în chip mântuitor şi înţelept pentru ea, cu suferinţa, cu nuiaua, cu mustrarea salvatoare, – suferinţa fiind singurul mijloc prin care o astfel de inimă mai poate fi dezumflată şi cuminţită.
În focul suferinţei ard penele trufiei cu care inima nebună se împodobeşte şi se îngâmfă. Sub călcâiul suferinţei inima se moaie şi se turteşte până la adevărata ei micime. Atunci omul se arată ce este şi cât poate.
Numai suferinţa arată cu adevărat valoarea unei inimi, valoarea unei prietenii, valoarea unui cuvânt, valoarea unei idei. Până la suferinţă, toate acestea sunt necunoscute şi pot foarte uşor înşela.
Foarte multe inimi care în suferinţă şi-au cunoscut şi recunoscut josnicia, îndată ce suferinţa lor a încetat, îndată ce călcâiul s-a ridicat de peste ele, – golul lor a început să se umfle din nou ca un balon de gumă şi toată suferinţa prin care trecuseră s-a dovedit zadarnică (Galateni 3, 4). Vai, sunt şi astfel de inimi printre noi! Şi multe încă.
Tot ce părea că au învăţat aceste inimi în suferinţă a fost uitat în clipa ieşirii din ea. Inima, smerită pentru un moment, a început să se îngâmfe din nou, mai punându-şi pe lângă vechile ei podoabe încă una, nouă: aceea că a „suferit” şi ea – şi devenind încă mai de neînduplecat prin asta.
Dăruieşte-ne, Te rugăm, Doamne Iisuse, un duh puternic şi sfânt, care să stăpânească inima noastră, oprind-o de la tot ce este josnic, umflat şi înşelător. Iar dacă este nevoie iarăşi de suferinţă pentru aceasta, Doamne, spre binele nostru, nu o cruţa.
Când inima noastră nu vrea să se supună nici minţii sănătoase, nici duhului cumpătat, pune-o, Doamne Iisuse, sub călcâiul suferinţei şi frământ-o până se va muia ascultătoare. Şi ai, Doamne, totuşi milă de acele inimi pe care nici suferinţa nu le-a putut smeri până la adevăr.
Tu, Căruia toate Îţi sunt cu putinţă, găseşte mijlocul prin care să poată fi mântuiţi, ca nimeni să nu piară, Doamne, şi suferinţa nici unuia să nu fie în zadar.
Traian Dorz, Cununile slăvite
