După ce au scăpat din Marea Roşie, israelitenii au apucat-o prin pustie spre Canaan. Dar abia au trecut trei zile şi o nouă încercare le-a ieşit înainte. Trecerea israelitenilor prin Marea Roşie însemna începerea unei vieţi noi. Însemna ruperea definitivă cu Egiptul şi începerea unei vieţi noi. Pentru a-i face să cunoască această viaţa nouă, Domnul Dumnezeu i-a băgat în pustie; le-a rupt orice legătură cu lumea.
De jur împrejurul lor era numai pustie. Lumea nu mai avea nimic pentru ei şi ei nu mai aveau nimic de aşteptat de la lume. Totul trebuia să aştepte de sus, de la Dumnezeu.
Ce icoană minunată este şi aceasta pentru renaşterea noastră cea sufletească! Când te întorci la Dumnezeu şi începi o viaţă nouă cu El, intri şi tu în „pustie“. Îţi dai şi tu seama şi trebuie să-ţi dai că lumea aceasta este o pustie mare pentru sufletul tău. Pentru sufletul tău şi viaţa ta cea sufletească, lumea n-are nimic; nici o coajă de pâine şi nici un picur de apă. Totul trebuie să aştepţi şi totul trebuie să-ţi vină de sus, din cer.
Trei zile după trecerea prin Marea Roşie israelitenii n-au aflat apă, iar când au găsit apă, la Mera, n-au putut să bea pentru că era amară. Era firesc să fie aşa. Când te întorci la Dumnezeu şi începi o viaţă nouă cu El, toate apele acestei vieţi ţi se arată aşa cum sunt: „amare“. Înainte de a trăi cu adevărat o viaţă după Evanghelie, apele acestei vieţi ţi se par aşa de dulci. Dar după ce ai trecut prin „Marea Roşie“ şi ai intrat „în pustie“, atunci numai afli cât de amar este ceea ce mai înainte ţi se părea aşa de dulce.
Corabia vieţii noastre înaintează pe o mare a cărei apă este amară. N-o poţi bea. Poţi muri de sete lângă ea, întocmai cum şi corăbierii pot muri de sete în mijlocul apelor mării dacă n-au apă dulce. Dar este un leac pentru apa acestei vieţi. Este „leacul“ pe care l-a folosit Moise la Mera. „Lemnul“ care a îndulcit apa de la Mera îl avem şi noi. E „lemnul Crucii“; e Jertfa cea mare şi sfântă a scumpului nostru Mântuitor. O „amărăciune“ grozavă este şi viaţa noastră; dar când în apele vieţii noastre aruncăm acest „lemn“, ele deodată se îndulcesc… Ele deodată îşi pierd amarul şi otrava păcatelor.
Elisei, prorocul, a vindecat apele de la Ierihon aruncând în ele sare, „ca să nu mai fie în ele nici moarte, nici stârpiciune“ (II Regi 2, 19-21). Mântuitorul a vindecat şi apele vieţii noastre de otrava morţii şi păcatelor aruncând în ele „lemnul“ Crucii Sale. O, binecuvântată Jertfă a Crucii, iată, te aflăm şi aici. Oriunde ne-am duce prin Biblie, pe tot locul te aflăm pe tine, preadulcele nostru Mântuitor, scăparea şi mântuirea noastră…
La trei zile după trecerea prin Marea Roşie, israelitenii au cârtit. La Mera, Domnul Dumnezeu a încercat din nou credinţa lor; a pus din nou la probă credinţa lor şi, vai, cât de slabi s-au arătat şi de data asta! Înainte cu trei zile, la Marea Roşie, răsunase cântarea cea nouă de slavă şi biruinţă, iar acum răsună cârtirile şi ameninţările. Ce lucru dureros! Să nu ne grăbim însă prea tare a-i osândi pe israeliteni. Călătoria lor şi păţaniile lor sunt puse în faţa noastră să ne vedem în ele pe noi înșine. Întoarcerea la Dumnezeu și călătoria noastră spre Canaan, spre Patria cerească are şi ea punctele ei şi greutăţile ei. Întocmai cum i-a încercat Dumnezeu pe israeliteni la Mara, aşa încearcă El credinţa noastră. Mulţi se întorc la Dumnezeu cu căldura mare şi cu avânt mare, dar îndată ce intră „în pustie“ şi începe a sufla vântul pustiului, încep a răci şi a da înapoi. La cea dintâi încercare, israelitenii s-au întors cu gândul în Egipt. La cel dintâi vânt al pustiului se întorc şi azi atâţia „cu inima spre Egipt“ (Fapte 7, 39).
Când intră omul „în pustie“, când se hotărăşte pentru o viaţă noua, îi vine aşa de greu să se lipsească de „apa” și „mâncarea“ acestei lumi.
Eu am cunoscut unul intrat în Oastea Domnului, care, întocmai ca israelitenii, la trei zile s-a clătinat. Avea patima beţiei şi cât ce a intrat „în pustie“ i s-a făcut „sete“ mare şi întreba după „apa“ din Egipt (alcool). A alergat fuga la birt. „Amară“ era foarte şi apa de acolo, dar el a băut-o. Pentru el apa asta era dulce şi cealaltă, cea din Oaste cea duhovnicească era apa cea „amară“.
Aşadar să nu-i prea osândim pe israeliteni. Îndoielile și cârtirile lor le avem și noi de atâtea şi atâtea ori în drumul spre Canaan, spre Patria cerească. Noi trebuie să creştem mereu şi să ne întărim mereu în cele duhovniceşti. Renaşterea sufletească dă şi ea nişte prunci care trebuie „să crească repede în harul şi cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos “ (II Petru 3, 18).
Preot Iosif Trifa, Spre Canaan
