Trebuie să simtă veșnic usturimea conștiinței chinuite și chinuitoare acela care n-a vrut s-o asculte cât a trait. Deși l-a înștiințat sau l-a mustrat în viața sa pământească. Fiecare păcătos trebuie să ispășească prin felul în care a păcătuit. Sufletul vrăjmaș lui Dumnezeu trebuie să ardă în focul unui plâns pe care n-a vrut să-l verse spre iertare. Îl va vărsa spre ispășire. Trebuie să sufere în focul unei singurătăți chinuite, fiindcă a disprețuit-o pe cea a meditației și a rugăciunii. Trebuie să îndure veșnic pedeapsa Adevarului pe care L-a respins și L-a batjocorit pentru a asculta de minciună… (Apocalipsa 14, 10-11; II Tesaloniceni 2, 10-11).
Valurile furioase ale unei lumi frământate de ură și păcat se ridică tot mai amenințătoare, vrând să acopere păcătosul cu întinăciunea lor. Și mulți, mulți care nu le văd decât pe acestea se lasă cuprinși de deznădejde. Ei nu văd că, în mijlocul unei lumi căzute și frământate de păcat, adevărații credincioși se luptă, suferă și biruie prin puterea și harul Domnului Hristos și prin tăria credinței lor nestrămutate în Jertfe Lui.
Este plin de nădejde și de bucurie faptul de a ști că în lumea aceasta sunt totuși mulți dintre cei care, neștiuți de nimeni, duc o luptă nu mai puțin mare ca finlandezii pe frontul de nord.
Nu vă-nșelați spunând minciunii că-i Adevărul lui Hristos
căci Adevărul are-n sine al dragostei izvor frumos
și are duhul umilinței, și-al curăției semn divin
– oricine are Adevărul trăiește-n dragoste deplin.
Dar cel ce n-are ascultarea de frații lui cei în Hristos,
cu cât tot laudă-Adevărul, se-arată tot mai mincinos.
Că cel ce de-ai lui frați n-ascultă, n-ascultă nici de Dumnezeu
– acela-i adevăr satanic, când umblă înșelând mereu.
Dragă suflete, la tine ce glas aude Dumnezeul Cel Viu și Atent, dimineața? Aude glasul une rugăciuni de mulțumire și de recunoștință pentru încă o noapte petrecută în pace sau aude glasul răgușit de cântece bețive? Glasul încărcat de vicleșug sau de minciuni după încă o noapte petrecută în păcate?
Aude oare Dumnezeu glasul tău recunoscător pentru o noapte de odihnă și cerând putere și binecuvântare pentru o nouă zi de muncă sau de călătorie sau aude glasul înjurăturilor pentru cei din jur?
O, dragostea mea – mamă, eu te-am primit copil
când sfânta Cincizecime m-a pogorât din soare
și sufletul de aur mi-a dat făcându-mi-l
să umble printre îngeri, să cânte la izvoare.
Și dragostea mea – soră, eu te-am primit prin har
într-un pahar de apă dintr-o cerească Mână
iar harfa mea de aur mi-ai prefăcut-o jar
nălțând-o lângă Soare și-acolo să rămână.
Cutremurătoarea osândă care îi așteaptă pe cei care săvârșesc fărădelegea este potrivită cu înștiințările și cu dreptatea lui Dumnezeu. De care ei n-au vrut să țină seama, măcar că erau atât de datori să le asculte. Ce fioroasă este și trăirea pe pământ și moartea pe el, a acelor suflete nelegiuite care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu prin neascultare.
Nelegiuitul însuși în fața morții când își vede și trecutul și viitorul mai limpede ca oricând, se cutremură îngrozit. O, de s-ar cutremura cu adevărat mai înainte – și nu abia atunci!
Toți oamenii aleargă după fericire. Totuși nu este fericire mai mare ca aceea de a te hrăni cu cuvintele lui Dumnezeu. Cei ce-L urmează pe Domnul sunt totdeauna fericiți. Ați auzit vreodată că unul care merge pe căile Domnului și-ar fi ridicat zilele? Niciodată! Omul atunci e mai tare, când e în apropierea lui Dumnezeu.
Cei ce aleargă după destrăbălările lumii, după beții, jocuri, vorbe urâte etc. sunt ei oare fericiți? N-ați citit prin gazete că unii, în culmea “fericirilor” și plăcerilor lumești, își ridică zilele? Câte cazuri nu găsim de acest fel! Nu mai târziu de vara aceasta, la Pitești, unul și-a cheltuit toată averea în petreceri.
Nu Ți-am cerut vreodată, Iisuse, avuție
nici n-am râvnit nălțare în ochii-acestui veac.
Nu foame după aur, nici sete mi-a fost mie
ci, numai de iubire, eu m-am simțit sărac.
N-am însetat de slava lumească niciodată
nici Ți-am adus ofrande pentru câștig lumesc
– dar ca un strop, Iisuse, de dragoste curată
nimic n-a fost, pe lume, mai tare să-mi doresc.
Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele… Când nu eram decât un plod fără chip, Ochii Tăi mă vedeau; și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi vreuna din ele. (Psalmi 139, 13-16)
Datorită ignoranței și a nepăsării, în lumea în care trăim, oamenii au ajuns să aibă o înțelegere greșită cu privire la educația propriilor copii.
Unii nu se gândesc prea serios la educația copiilor lor. Alții se gândesc într-o anumită măsură dar înțeleg greșit. Unii oameni cred că educația propriilor lor copii începe de pe la șapte ani, când încep să meargă la școală, alții cred că începe de pe la 2-3 ani când copilul poate comunica cu părinții. Alții de la un an și ceva când începe să vorbească.
O, Dragoste Cerească, tu m-ai născut din plâns
când cearcănul luminii în jurul meu s-a strâns
și dintr-un nimb de soare minunea mi-a grăit:
– Eu sunt Iisusul care și tu L-ai prigonit.
Sub cerul de miresme al unui Praznic Sfânt
m-am prăbușit cu fața la cer și la pământ
și-un Soare Nou, alt Soare – sau poate tot Acel
S-a strămutat în mine – și-am devenit alt el.
