Chiar din prima clipă când sufletul se întâlneşte cu Domnul Iisus Hristos pentru el începe Veşnicia Fericită… Începutul vieţii cu Hristos este intrarea în Lumină şi în Frumuseţe. Faţa Domnului Îşi răsfrânge strălucirea atât asupra sufletului care ia calea vieţii, cât şi asupra căii lui până la Porţile Veşniciei, care se deschid în faţa sufletului care se apropie hotărât să intre şi să păşească pe acest fericit tărâm.
E vremea cântăritului. E vremea când omul își cântărește rodul, să afle cât a dat grâul, porumbul, via, etc. Să facem așa și cu viața noastră cea duhovnicească. Cântăriți-vă! Să ne cântărim viața cea sufletească, să aflăm cum stăm și cu greutatea credinței, vieții și faptelor noastre.
O, fericit biruitor
grăbește spre cunună.
Iisus te-așteaptă iubitor
și pe-al tău cap s-o pună.
Mai luptă-te, nu te lăsa,
mai sus privirea ține,
Hristos, în strălucirea Sa,
te-așteaptă și pe tine.
Nu te lăsa, nu te lăsa,
Hristos, în strălucirea Sa,
te-așteaptă și pe tine.
Cât de puține sunt cu adevărat curate dintre toate cuvintele pe care oamenii le scriu și le citesc, și le ascultă, și cât de multe dintre acestea sunt intinate cu desfrânare, cu lăcomie, cu minciună, cu prefăcătorie… cu atâtea și atâtea alte păcate ca acestea! Mai toate cuvintele care se strigă sau se șoptesc de către oameni, care se gândesc sau se scriu pe hârtie, sau se împrăștie pe unde, în văzduhul întregului pământ, printre oameni, care se proclamă de la catedre sau se răspândesc pe străzi, sau se rostesc chiar prin locașurile de adunare ale diferitelor religii sunt, în felul acestea, în cea mai mare parte pătate de atingerea vreunuia sau a mai multora din aceste păcate.
În acest an*, duminicile a XI-a și a XII-a după Rusalii încadrează un hotar de an bisericesc. La 1 septembrie începe un nou an bisericesc cu pericopa evanghelică cunoscută din Luca 4, 16-22 și cuvântul Domnului în Sinagoga din Nazaret: “Duhul Domnului (…) m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor dezrobirea (…) și să vestesc anul de îndurare al Domnului…”
Pentru că este un sfârșit de an bisericesc, se impune un bilanț. Și de aceea, în Duminica a XI-a după Rusalii, aflăm că “asemănatu-s-a Împărăția cerurilor unui împărat care a voit să se socotească cu slugile sale” (Matei 18, 23).
Cât s-a înstrăinat țara noastră de gândirea duhovnicească, ne este o dovadă mărturisirea unui preot din Covurlui. Este vorba despre părintele I. Carp, care în fiecare număr de duminică al ziarului “Acțiunea” din Galați are câte un articol despre starea vieții sufletești la noi. În numărul cu data de 22 ianuarie (1934) al acestui ziar , sfinția sa face niște mărturisiri care arată ce rău am ajuns cu credința noastră, chiar și la sate și cât e de făcut în această privință pentru a aduce o îndreptare.
Iată înseși cuvintele sfinției sale: “Niciodată vreun parohian nu mi-a deschis ușa ca să mă întrebe ceva despre învățătura cea mântuitoare a Domnului.
O, frate lucrător cu Domnul
nu deznădăjdui urcând
adesea gemi sub greul crucii
dar nu uita că scapi curând.
Nu te-ntrista prea mult în vremea
când semeni mult și strângi puțin
căci în curând sosește ceasul
să-ți vezi hambarul cel mai plin.
Săracilor li se binevesteşte. (Matei 11, 5)
Nu sărăcia, ci pofta podoabelor este piedica faptei bune.
La săvârşirea faptei bune, dacă noi voim aceasta cu adevărat, nimic nu ne poate împiedica: putem fi săraci, slăbiţi şi bolnăvicioşi, neînsemnaţi, din starea de jos, încă şi robi şi slugi. Nici sărăcia, nici slăbiciunea trupului şi boala, nici robia sau altceva de felul acesta nu poate să ne împiedice de a fi îmbunătăţiţi. Dar ce vorbesc eu despre sărac, despre rob, despre cel neînsemnat! Ba chiar şi când şezi în închisoare, nici aceasta nu te poate împiedica de la fapta bună. Cum aşa? Vă voi spune, iubiţilor!
Plata păcatului este moartea. (Romani 6, 23)
Dacă ia aminte cineva la omul mâncat de poftele lumii și la cel care urmează căile lui Dumnezeu, vede la dânșii mari deosebiri nu numai de la faptă la faptă, de pildă, că unul poftește după băutură, pe când celălalt nu; ci și în înfățișarea lor întreagă se vede că astfel este unul, altfel celălalt. Omul lumesc este mai zvăpăiat, mai tulburat, mai împins spre o poftă sau alta. Omul duhului este mai tihnit, mai gânditor. Omului lumesc nu-i dau pace poftele lui, îl scot din casă afară. Vrea să se mai vadă cu ai lui, să se înhăiteze cu cei mâncați de gusturi asemenea cu ale lui, pentru ca să se zbânțuiască mai turbați în gustarea păcatului.
Ați văzut bețiv care să-și ia clondirul cu vin sau rachiu și să meargă acasă la el sa-l soarbă în tăcere? Aș! Nu-l lasă inima să facă aceasta singur.
Îndată ce credinciosul Domnului îi alungă hotărât și pentru totdeauna de la el pe ademenitorii lui cei răi și arată că vrea de acum cu tărie să-L urmeze pe Domnul și Mântuitorul său Iisus Hristos, vrăjmașul satana pornește împotriva lui o altă prigoană și mai nimicitoare. În astfel de vremi, cel prigonit are de obicei doar puține locuri de scăpare. Unii credincioși își caută, în prigonire, scăparea în adăpostul omenesc, dar în felul acesta ei îi pun în primejdie pe cei care le-au arătat bunăvoință și i-au adăpostit. În zilele tiraniei, vrăjmașul luptă cu toată armătura sa nedreaptă și silnică. Și nu se dă în lături de la nici o nelegiuire. De aceea credinciosul trebuie să ia și el toate armele Duhului Sfânt, fiindcă bătălia va fi lungă și grea. Dar izbânda i-o asigură Dumnezeu.
