“Umblați cârmuiți de Duhul și nu împliniți poftele firii pământești” (Galateni 5, 16), “căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu…” (Matei 6, 33), “căutați necurmat fața Lui” (I Cronici 16, 11), “ferice de cei care-L caută din toată inima lor” (Psalmul 119, 2), “căutați-Mă și veți trăi!” (Amos 5, 4), “umblați ca unii care aveți lumina” (Ioan 12, 35), “să umblați cu băgare de seamă” (Efeseni 5, 15), “ferice de poporul care umblă în lumina feței Tale” (Psalmul 89, 15) și “umblați după lucrurile de sus” (Coloseni 3, 1).
Acestea sunt câteva îndemnuri spre viața veșnică ale Cuvântului lui Dumnezeu cărora li se contrapun alte îndemnuri și chemări ale firii noastre pământești care conduc la moarte veșnică.
Sunt semne clare după care se poate cunoaște singur pe sine oricine și cunoaște pe altul dacă este un om lumesc sau duhovnicesc; un om lumesc, religios numai, sau un credincios viu.
- Cine nu are viața din Dumnezeu trăiește o viață de amestecătură; amestecă binele cu răul fără a avea nici cea mai mică mustrare de cuget. Cum spunea odată o doamnă: “Noi ne ducem regulat la balul de revelion și de asemenea nu lipsim de la biserică.”
Acum avem praznicul Înălțării Sfintei Cruci. Prăznuim amintirea când împărăteasa Elena, călătorind la Ierusalim, a făcut săpături și a aflat crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul. Și a înălțat-o în mijlocul bisericii din Ierusalim.
Când am fost la pelerinaj la Ierusalim, am văzut și locul unde s-a aflat Crucea Răstignirii. E un loc foarte adânc și îngust. Crucea Mântuitorului a fost aflată la o mare adâncime. Și așa e și azi. Crucea Mântuitorului e și azi o taină mare și se află numai pătrunzând în adâncimile ei.
O, dulce tinerețe a dragostei creștine
preafericit e-acela ce te sfințește-n sine
dar și mai mult acela ce te-a sfințit curată
că-n el nu-mbătrînește lumina niciodată.
Fericită tinerețe, fericită tinerețe
cu a cerului frumsețe și-a iubirii mii de fețe
binecuvântat e-acel, care te-a unit cu el
tinerețea cu Iisus – e ca soarele de sus.
Moțiunea
care s-a luat în primul sfat restrâns al Oastei Domnului, ținut în Sibiu la 12 Septembrie 1937
Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!
Adunându-ne la Sibiu, azi, duminică, 12 septembrie 1937, fraţi de pe toate meleagurile ţării, ne-am rugat Domnului ca să ne deschidă calea spre viaţa cea dintâi a Oastei Domnului. În ziua aceasta, mărturisind credinţa noastră, repetăm ceea ce toată viaţa am spus-o: că ostăşia Domnului o trăim şi vremy să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoşeşti.
O, după-a Ta iubire
ce mult am tot căutat
mi-am dus toiagul verde
și l-am adus uscat
m-am dus cu părul tânăr
și m-am întors albit
mergeam cu bucurie
și mă-ntorceam zdrobit…
Încă de la începutul omenirii, şarpele a amăgit pe om ca să se răscoale împotriva voii lui Dumnezeu… Şi să-l facă pe om “liber” de ascultarea şi supunerea faţă de Stăpânul şi Făcătorul său, pentru că numai dacă omul rămâne singur şi fără Dumnezeu, ucigaşul poate să-l ucidă şi nimicitorul poate să-l nimicească.
Câtă vreme omul este cu Dumnezeu şi este ascultător de Hristos – “lanţurile” acestea îl ţin pe om legat de cer şi îl trag mereu spre tot ceea ce este divin.
Atât bogatul cât și săracul, în același chip, pot dobândi doctoria care se capătă în Biserică, ba încă adeseori, cel sărac este mai cu râvnă și mai sârguincios în întrebuințarea acestui mijloc de vindecare. Dar această doctorie nu are unică întrebuințare. Pentru că ea vindecă sufletele, nu se pierde prin lungime timpului, nu este prea slabă pentru nici o boală, se dă în dar și stă la îndemână, atât săracului cât și bogatului. Însă ea are mai departe și o altă însușire slăvită, nu mai mică decât cele până acum numite. Și care este aceasta? Aceea că noi nu declarăm ce fel de bolnavi aleargă aici spre însănătoșire.
Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, ca să se mântuiască prin El lumea. (Ioan 3, 17)
Vă laud, iubiților, pentru râvna cu care ați venit aici în casa Părintelui vostru ceresc, căci această râvnă mă face să nădăjduiesc că voi sunteți doritori de vindecarea sufletelor voastre.
Într-adevăr, Biserica este un așezământ vrednic de mirare și iscusit pentru vindecarea celor bolnavi; un așezământ de vindecare nu pentru trupuri, ci pentru suflete. Ea este un așezământ de vindecare pentru duh , și nu rănile trupului, ci păcatele inimii se tămăduiesc aici. Iar doctoria pentru aceste păcate și răni este învățătura cea dumnezeiască.
O, Maica Jertfei Salvatoare,
ca-n minunatele-ți priviri,
nici fericirea, nici durerea,
atât de-adânci nu-s nicăiri!
Ca-n chipul tău, pe lume unic
de umil și de glorios,
nici bucuria, nici tristețea
nu luminează mai duios.