Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, ca să se mântuiască prin El lumea. (Ioan 3, 17)
Vă laud, iubiților, pentru râvna cu care ați venit aici în casa Părintelui vostru ceresc, căci această râvnă mă face să nădăjduiesc că voi sunteți doritori de vindecarea sufletelor voastre.
Într-adevăr, Biserica este un așezământ vrednic de mirare și iscusit pentru vindecarea celor bolnavi; un așezământ de vindecare nu pentru trupuri, ci pentru suflete. Ea este un așezământ de vindecare pentru duh , și nu rănile trupului, ci păcatele inimii se tămăduiesc aici. Iar doctoria pentru aceste păcate și răni este învățătura cea dumnezeiască.
Această doctorie este alcătuită nu din plantele pământului, ci din cuvintele cerului; nu mâinile doctorilor le-au pregătit, ci limbile Prorocilor, Evangheliștilor și Apostolilor. De aceea, doctoria aceasta este trainică nu-și pierde puterea prin lungimea timpului și nu se biruiește de nici o boală, oricât de puternică ar fi ea.
Leacurile doctorilor pământești, dimpotrivă, suferă de amândouă aceste cusururi. Cât timp ele sunt proaspete, atât durează tăria lor; iar după trecerea unui timp mai îndelungat, ele își pierd puterea și slăbesc, ca niște trupuri rămase fără viață. Adeseori, ele și pentru aceea sunt nelucrătoare, căci boala este prea tare. Afară de asta, ele sunt doctorii lumești. Dimpotrivă, doctoria cea dumnezeiască nu este astfel întocmită, ci poate să fi trecut oricât de mult timp, ea totdeauna păstrează propria putere și tărie.
Din timpurile lui Moise, căci atunci s-a început însemnarea învățăturii celei dumnezeiești în Sfânta Scriptură, doctoria aceasta a însănătoșit nenumărați oameni, și încă și acum, după mai mult de trei mii de ani, puterea ei vindecătoare nu a pierit, încă nu a fost pentru dânsa nici o boală prea puternică. Și pentru această doctorie nu aveți trebuință a cheltui bani, ci oricine o dorește sincer și o caută serios, poate să o ia întreagă. De aceea, pot dobândi această doctorie săracii, ca și bogații; căci numai unde se cere a se cheltui bani, bogatul are precădere înaintea celui sărac, și acesta din urmă, adeseori, trebuie a se lipsi de o doctorie, neajungându-i banii, dar aici, trebuie numai să creadă în ea și să arate râvnă pentru dânsa. Și cine înfățișează amândouă aceste lucruri are cel mai mare folos de la această doctorie, care se primește numai cu astfel de preț și cu astfel de plată.
Săracul și bogatul pot, așadar, să tragă din această doctorie același folos; ba încă, adeseori, săracul trage cel mai mare folos. Cum aceasta, și pentru ce? Pentru că bogatul este încurcat și împleticit în multe griji, adeseori este mândru și îngâmfat, adeseori trăiește în lenevire și ușurătate a minții și nu primește nici cu grijă, nici cu râvnă acea doctorie care este ascultarea cuvântului dumnezeiesc.
Dimpotrivă, săracul este slobod de îmbuibare, de desfătare și de ușurința minții, își întrebuințează tot timpul său la lucrarea cu mâinile și la îndeletniciri neprihănite; prin aceasta, sufletul lui dobândește multă înțelepciune, se face mai băgător de seamă și mai tare, și cu mai multă râvnă ascultă cuvântul lui Dumnezeu. Așadar, fiindcă săracul dă un preț mai mare pentru această doctorie, de aceea și trage din ea un folos mai mare.
Eu zic acestea nu pentru a face imputare bogaților îndeobște, nici pentru a grămădi laudă sărăciei în sine. Căci nu bogăția este un rău, ci reaua întrebuințare a ei este de la cel rău. De asemenea, și sărăcia nu este singură în sine ceva bun, ci întrebuințarea cea dreaptă a sărăciei. Bogatul acela, care se arată în istoria lui Lazăr, nu a fost pedepsit pentru că a fost bogat, ci pentru că a fost crud și nemilos; și Lazăr cel sărac , din sânul lui Avraam, nu a fost lăudat pentru că era sărac, ci pentru că a răbdat sărăcia sa cu un duh mulțumitor.
Sunt lucruri – luați aminte bine la ceea ce zic, căci aceasta vă va da multă lumină, va depărta socotințele cele mincinoase și, îndeobște, vă va învăța să dați o hotărâre dreaptă – sunt așadar, zic eu, lucruri, care sunt bune după firea lor, și iarăși altele, care sunt dimpotrivă. Mai sunt încă lucruri, care în sine nu sunt nici bune, nici rele, ci țin un loc de mijloc. De pildă, cucernicia este în sine ceva bun, necucernicia este ceva rău; fapta bună este un bine, răutatea este un rău. Însă bogăția și sărăcia nu sunt în sine nici bine, nici rău, ci se fac una sau alta, după cum este întocmită voia acelor oameni care sunt părtași de ele. Întrebuințezi voia ta la fapte de binefacere, atunci ea îți va fi motiv de multe bunătăți; iar dacă o întrebuințezi la silnicii, la câștig nedrept, la răutate împotriva altora, atunci tu întorci întrebuințarea ei împotriva celei dinainte, adică la rău. Însă nu bogăția este vinovată aici, ci cel care o întrebuințează rău, spre nedreptăți.
Tot așa se întâmplă și cu sărăcia. Când tu o porți cu răbdare de suflet și, pe lângă aceasta, mulțumești Domnului, atunci ea îți va fi motiv și prilej pentru cununile cele cerești. Dacă, dimpotrivă, pentru sărăcia ta hulești pe Plăsmuitorul tău și te tânguiești asupra proniei dumnezeiești , atunci ea te duce la rău. Însă precum mai înainte, nu bogăția era vinovată pentru nedreptate, așa și aici, nu putem învinovăți sărăcia pentru hulirea lui Dumnezeu, ci ea cade asupra celui care n-a voit să sufere sărăcia cuminte. Lauda și ocara stau aici cu totul în mâna voinței și alegerii noastre. Bogăția este un bine, însă nu în sine, ci în mâna celui drept. Pe de altă parte, sărăcia este ceva rău, însă nu după firea ei, ci prin gura celui necucernic, pentru că el, supărat pe ea, învinovățește și hulește pe Făcătorul său.
Așadar, nici bogăția să nu o învinovățim, nici sărăcia de-a dreptul să nu o prihănim, ci pe cei care fac o rea întrebuințare din una sau din alta; căci bogăția sau sărăcia, singure, sunt lucruri de mijloc.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici și Sărbători, Editura Bunavestire
