“Umblați cârmuiți de Duhul și nu împliniți poftele firii pământești” (Galateni 5, 16), “căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu…” (Matei 6, 33), “căutați necurmat fața Lui” (I Cronici 16, 11), “ferice de cei care-L caută din toată inima lor” (Psalmul 119, 2), “căutați-Mă și veți trăi!” (Amos 5, 4), “umblați ca unii care aveți lumina” (Ioan 12, 35), “să umblați cu băgare de seamă” (Efeseni 5, 15), “ferice de poporul care umblă în lumina feței Tale” (Psalmul 89, 15) și “umblați după lucrurile de sus” (Coloseni 3, 1).
Acestea sunt câteva îndemnuri spre viața veșnică ale Cuvântului lui Dumnezeu cărora li se contrapun alte îndemnuri și chemări ale firii noastre pământești care conduc la moarte veșnică.
Nouă, celor care am pornit pe calea mântuirii, ne plac, la nivelul minții, aceste îndemnuri ale lui Dumnezeu, dar adânc în ființa noastră există încă atâtea rădăcini ale firii pământești care luptă împotriva Duhului. De aceea, se cuvine să privim cu adâncă seriozitate la îndemnurile Cuvântului Sfânt, pentru că este vorba de viață și de moarte veșnică, după cum ne spune sfântul Apostol Pavel, călăuzit de Duhul Sfânt: “Umblarea după lucrurile firii pământești este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace” (Romani 8, 6).
Așadar, ca niște copii ai lui Dumnezeu, nu ne este îngăduit să facem tot ceea ce i-ar plăcea firii noastre pământești care n-a fost încă deplin răstignită.
Noi suntem chemați să ne răstignim firea pământească împreună cu patimile și poftele ei (Galateni 5, 24). De aceea, un copil al lui Dumnezeu nu poate să doarmă cât ar dori omul dinafară, în timp ce lucrarea lui Dumnezeu are atâta nevoie de lucrători. Nu poate să cheltuiască banii “săi” pentru lucruri nefolositoare sau de care se poate lipsi când în jurul său sunt atâtea nevoi reale. Fraților, noi nu putem trăi oricum. Nu putem privi sau asculta sau atinge orice, nu putem lăsa gândurile noastre să hoinărească aiurea când sfințenia lui Dumnezeu ne cere să fim sfinți.
Da, Cuvântul Scripturii ne îndeamnă să sfințim în inimile noastre pe Hristos ca Domn și să facem gândurile noastre roabe ascultării de Hristos.
Este adevărat că fiecare dintre noi avem nevoi fiziologice, emoționale și spirituale care se cer a fi împlinite. Important însă este cum facem acest lucru. Cum apreciem până unde este nevoia și de unde începe, de exemplu, îmbuibarea sau risipa? Cu ce scop fac ceea ce fac? Mănânc ca să trăiesc, sau trăiesc ca să mănânc? Caut eu mai întâi Împărăția lui Dumnezeu sau dumnezeul meu este pântecele? Am adunat eu în jurul meu lucruri care îmi sunt de prisos fără să văd măcar una din nevoile altora? Scopul existenței noastre vremelnice pe acest pământ nu este să trăim o viață biologică împlinită, fie ea și echilibrată și îndelungată. Ci scopul etern al trecerii noastre grăbite prin lume este acela de a răspunde chemării lui Dumnezeu spre mântuirea noastră și de a duce apoi mai departe, spre semeni, îndemnul și chemarea, prin Duhul Sfânt, spre Împărăția lui Dumnezeu.
Domnul Iisus a spus însă lui Nicodim, și nouă, că “nimeni nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu dacă nu se naște din nou” (Ioan 3, 3). Adevărata viață de biruință a creștinului autentic constă, de fapt, în a fi născut din Dumnezeu la o viață nouă.
Atunci când noi răspundem chemării lui Dumnezeu, El pune în trupul nostru, supus firii pământești, o nouă natură, duhovnicească, de Sus, din Dumnezeu. Această lucrare de “altoire în Hristos” este pe de-a-ntregul o lucrare a Duhului Sfânt. Cele două naturi care coexistă în noi, firea veche și omul cel nou, sunt într-o continuă luptă. Câtă vreme ascultăm de îndemnurile Duhului Sfânt, care ne vin cel mai frecvent prin Cuvântul lui Dumnezeu, omul nostru cel nou crește tot mai viguros și chipul lui Hristos se conturează tot mai limpede în noi. În felul acesta primim puteri prin Duhul Sfânt să răstignim firea cea veche, să-i omorâm mădularele și să nu mai trăim după îndemnurile ei, ci “să ne îmbrăcăm în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și sfințire pe care o dă adevărul.” (Efeseni 4, 24).
Este important să cunoaștem bine aceste lucruri. Să știm care este sursa puterii noastre pe plan duhovnicesc, să nu trăim în confuzie, să nu ne hrănim cu nădejdi înșelătoare, să nu descurajăm în lupta pe care o avem de dus, ci să credem că, prin Hristos, vom fi mai mult decât biruitori.
De aceea, să mulțumim Tatălui care ne-a învrednicit să avem parte de moștenirea sfinților în lumină. Căci “El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1, 13).
Să umblăm dar cu băgare de seamă ca în “marea trecere” pe acest tărâm pământesc să nu fim deturnați de la scopul sfânt al călătoriei noastre și să ne pomenim într-un veșnic și regretabil naufragiu pe “marea morții”.
Iar dacă n-am ajuns încă la deplina iluminare a Duhului Sfânt, privind scopul vieții noastre pe acest pământ trecător, atunci haideți să-I cerem lui Dumnezeu, cu stăruință, să trimită El pe Domnul Duhul Sfânt să facă în noi lucrarea de renaștere la o viață nouă, ca să putem umbla în lumina și să pornim în căutarea lucrurilor de sus, ca să nu mai trăim o permanentă și supărătoare dilemă despre felul în care ar trebui să umblăm, să ne relaționăm, să trăim sau să murim.
Haideți să spunem și noi: O, Doamne Duhule Sfinte, vino Tu la bordul navei noastre, preia Tu cârma ei și condu-ne spre cer. Acum e noapte, Doamne, și atâtea primejdii ne pândesc mereu. Adesea nici stelele nu se mai văd de norii negri ai încercărilor și ispitelor. Numai cu Tine, Duhule Sfinte, putem naviga spre țintă. Inștiințează-ne, Doamne, de toate primejdiile, dă-ne Tu putere și înțelepciune să trecem nevătămați prin ele. Acopere-ne auzul față de toate “cântecele de sirene”, să putem ajunge cu bine pe “marea de cristal” (Apocalipsa 4, 6 și 15, 2), împreună cu toți biruitorii Tăi! Amin.
Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2011, nr. 7, pag. 8
