Atât bogatul cât și săracul, în același chip, pot dobândi doctoria care se capătă în Biserică, ba încă adeseori, cel sărac este mai cu râvnă și mai sârguincios în întrebuințarea acestui mijloc de vindecare. Dar această doctorie nu are unică întrebuințare. Pentru că ea vindecă sufletele, nu se pierde prin lungime timpului, nu este prea slabă pentru nici o boală, se dă în dar și stă la îndemână, atât săracului cât și bogatului. Însă ea are mai departe și o altă însușire slăvită, nu mai mică decât cele până acum numite. Și care este aceasta? Aceea că noi nu declarăm ce fel de bolnavi aleargă aici spre însănătoșire.
Cei care se duc în așezămintele de vindecare lumești nu pot ascunde rănile și vătămările lumești, ba încă doctorul nu poate să le dea nici o doctorie, dacă ei n-au descoperit mai întâi rana; aici însă nu este așa. Noi vedem aici nenumărate persoane împrejurul nostru și le vindecăm pe toate îndeobște. Noi nu scoatem pe păcătos la iveală și nu declarăm păcatele lui, ci propovăduim tuturor învățătura cea dumnezeiască și lăsăm conștiinței ascultătorilor ca fiecare să-și aleagă doctoria care se potrivește la rana lui, adică cuvântul de învățătură prin care prihana se osândește, fapta bună se laudă, îmbuibarea se mustră, cumpătarea și înfrânarea nu se osândesc, mândria se rușinează, smerenia se slăvește. Acest cuvânt izvorăște din gura predicatorului ca o doctorie , alcătuită din tot felul de părți, iar datoria ascultătorilor este să-și aleagă fiecare pentru sine tocmai ceea ce i se potrivește și îi este de folos.
Cuvântul învățăturii iese la iveală cu îndrăzneală, dar prinzându-se de conștiința fiecăruia îndeosebi; puterea sa vindecătoare lucrează în ascuns, și adeseori sănătatea se restatornicește înainte de a fi fost cunoscută boala.
Când eu, de pildă, într-o predică am proslăvit puterea rugăciunii și am dojenit pe cei leneși la rugăciune, nu am numit în public pe nici unul dintre dânșii. Deci, celor cărora eu le-am dat mărturie că ei sunt sârguitori în rugăciune, aceia s-au făcut încă mai sârguitori decât înainte; iar cei pe care conștiința lor i-a dojenit pentru lenevire, și-au însușit critica mea, au părăsit răceala lor și nebăgarea în seamă a rugăciunii. Eu, însă, nu pot să numesc nici pe unii nici pe alții, și tocmai această necunoștință și neștiință este la amândouă părțile potrivită. Voiți să știți pentru ce? Să vă spun.
Cel ce a auzit lauda rugăciunii și are cunoștința râvnei sale întru aceasta, dacă ar fi avut mulți martori ai laudei sale, lesne ar fi căzut în semeție și în mândrie, dar fiindcă el și-a însușit această laudă numai în ascuns, el s-a asigurat împotriva a toată îngâmfarea. Dimpotrivă, cel ce se cunoaște vinovat în lenevirea sa, auzind tânguirea mea, mai lesne se va îmbunătăți prin această dojană care i s-a făcut în ascuns, fără de martori. Aceasta este pentru dânsul de un mare folos. Adică, fiindcă judecata mulțimii are mare putere asupra noastră, de aceea noi, păcătoșii, tindem a ne îndrepta câtă vreme noi credem că greșelile noastre sunt încă necunoscute; iar după ce ele s-au făcut cunoscute la arătare, noi atunci ne facem fără rușine și leneși.
Precum rănile cele dezgolite, fiind expuse pururea la asprimea aerului, se înrăutățesc, tot așa se întâmplă cu sufletul cel păcătos; el se face mai nerușinat, când dojenirea încălcărilor de lege ale lui se face înaintea multor martori. Ca să nu se întâmple una ca aceasta, de aceea propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu a vindecat întru ascuns bolile voastre.
Și ca să cunoașteți că acest chip de vindecare ascuns aduce roade bogate, ascultați ce zice Hristos: “De va greși ție fratele tău, mergi și îl mustră pe dânsul”, nu zice: “între tine și între cetate”, și, cu atât mai puțin: “între tine și între popor”, ci: “între tine și între el singur” (Matei 18, 15). Pâra, zice El, trebuie să se facă fără martori, pentru ca mai ușor să poate veni îndreptarea.
Așadar, este de lăudat, când o astfel de sfătuire sau dojană nu se face cunoscută. Este destul când conștiința omului mărturisește împotriva lui; este îndeajuns acest judecător nemituit. Nu poți tu să pedepsești pe păcătos mai aspru decât propria lui conștiința; pârâșul acesta este cel mai amarnic, și nimeni nu cunoaște încălcările de lege ale omului mai bine decât conștiința sa. De aceea, nu mai înmulți rănile lui cu altele noi, prin descoperirea păcatelor sale, ci sfătuiește-l fără martori. Așa a făcut și sfântul Pavel, când el zicea către corinteni: “Acestea, fraților, le-am zis ca despre mine și despre Apollo, dar ele sunt pentru voi” (I Corinteni 4, 6).
Deci, el n-a numit pe cei păcătoși dintre corinteni, ci i-a ascuns sub numele său și al lui Apollo, și prin aceasta le-a dat prilejul a se smulge de la nelegiuirile lor. În alt loc, el zice: “Nu cumva dacă voi veni iarăși, să mă smerească Dumnezeul meu la voi și să plâng pe mulți care au greșit mai înainte și nu s-au pocăit de necurăția și de desfrânarea și de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Corinteni 12, 21).
Vezi cum el numește pe păcătoși numai îndeobște și nu-i înseamnă mai de aproape, pentru ca nu cumva, prin pâra fățișă să facă sufletele lor mai nerușinate? În același chip procedează și predicatorul, cu multă băgare de seamă la mustrările și pedepsirile sale, și de aceea vă sfătuiesc și eu să fiți totdeauna cu luare aminte la propovăduirea cuvântului dumnezeiesc și să lucrați cu toată râvna la îndreptarea voastră. Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici și Sărbători, Editura Bunavestire
