Mediocritatea suficienței – Pr. Gheorghe Gogan

În acest an*, duminicile a XI-a și a XII-a după Rusalii încadrează un hotar de an bisericesc. La 1 septembrie începe un nou an bisericesc cu pericopa evanghelică cunoscută din Luca 4, 16-22 și cuvântul Domnului în Sinagoga din Nazaret: “Duhul Domnului (…) m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor dezrobirea (…) și să vestesc anul de îndurare al Domnului…”

Pentru că este un sfârșit de an bisericesc, se impune un bilanț. Și de aceea, în Duminica a XI-a după Rusalii, aflăm că “asemănatu-s-a Împărăția cerurilor unui împărat care a voit să se socotească cu slugile sale” (Matei 18, 23).  Dumnezeu ne-a mai dăruit “un an de îndurare” și e normal să vină să se socotească cu noi. In Duminica a XI-a, însă, Stăpânul are parte de o mare întristare. Unul dintre supușii Săi făcuse o datorie de 10.000 de talanți. Trebuie ca Stăpânul să fi investit mult în el. Ca să producă o asemenea pagubă, robul acesta trebuie să fi avut pe mână valori imense și drepturi depline de a dispune de ele. Practic îi risipise averea înșelându-I toate așteptările. Stă acum în fața Stăpânului ca cea mai cruntă dezamăgire. “Ce-aș mai fi putut face viei Mele și nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici când Eu mă așteptam să facă struguri buni?” (Isaia 5, 4).

Drama Stăpânului este amplificată însă de o pretenție insolită a datornicului: “Doamne, îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot”. Să fie vorba de strigătul necontrolat al celui aflat la mare ananghie, sau pur și simplu suficiența unei mentalități care-l adusese de fapt în starea aceasta?

Aceeași suficiență o întâlnim și în Duminica a XII-a după Rusalii, când un tânăr bogat Îl somează pe Mântuitorul cu pretenția că a putut păzi “toate” poruncile din tinerețea sa (Matei 19, 20). Să nu-i fi ridicat tânărului din Evanghelie nicio problemă respectarea strictă a celor 248 comandamente pozitive, respectiv a celor 365 negative, din Lege? Era de-ajuns să fi încălcat doar una din cele 613 porunci și se făcea vinovat de toate!

Cele două duminici sunt strâns legate între ele. Problema celor două personaje evocate nu este cea de neiertare a aproapelui (datornicului nemilostiv) și nici cea a neîmpărțirii averii săracilor (tânărul bogat). Problema acestor oameni rezidă în faptul că în viața lor nu mai este loc pentru Dumnezeu. Mâinile lor sunt prea pline și Tatăl cel Ceresc nu mai are unde să-și așeze darurile Sale. Dumnezeu devine în acest caz un accesoriu inutil.

Când cineva a întrebat: de ce spune Sfânta Scriptură că Dumnezeu l-a blestemat pe șarpe să mănânce țărână (Facere 3, 14) pentru că acesta nu este nicidecum un blestem întrucât țărâna se află din belșug peste tot – a primit un răspuns tulburător: Tocmai în aceasta constă blestemul că, dispunând de o abundență a mijloacelor, ești sortit, inevitabil, să-ți uiți Binefăcătorul.

La Sfânta Liturghie, în momentul Epiclezei, când preoții se roagă: “Doamne, Cela ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh în ceasul al treilea Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi ci ni-L înnoiește nouă celor ce ne rugăm Ție”, ei ridică brațele în sus nu doar într-un simplu gest ritualicesc, ci pentru a-I arăta Domnului că mâinile lor sunt goale și depind întru totul de îndurarea Sa, fapt recunoscut de altfel și prin mărturisirea de la aducerea Darurilor: “că tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce te împarți.”

Pericopele evanghelice ale celor două duminici au însă un tâlc ce poate trece neobservat și în care se află de fapt soluția pentru vindecarea mediocrității oricărei suficiențe. Ele sunt precedate de două întâmplări identice: aducerea în fața Mântuitorului a unor copilași și remarca Acestuia, rămasă pentru veșnicie: “a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor” (Matei 19, 14).

Domnul nu face altceva decât a prescrie leacul pentru cancerul suficienței noastre. îndemnându-și ucenicii să fie asemenea pruncilor, Domnul nu vizează inocența acestora (“În păcate m-a născut maica mea” Psalmul 50, 6), ci atitudinea acestora de dependență totală de părintele lor, de binefăcătorul lor.

Numai având profund conștiența acestei dependențe, suficiența noastră se va putea spulbera topindu-se în smerenia unei inimi ascultătoare: “Vorbește Doamne, că robul Tău ascultă” (I Regi 3, 9), făcându-se astfel apți de a dobândi cetățenia cerească: “Adevărat, adevărat îți spun că dacă nu se naște cineva din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3).

Suficiența ne poate afecta pe fiecare și va trebui să veghem necontenit asupra acestei vulnerabilități a noastre.

Un confrate scria recent într-un editorial că moștenirea Oastei Domnului cuprinsă în “cărțile istorice ale oastei” ce sunt “mărturii peste care n-ai ce așeza să tacă” este “destul de pestriță”. Ne-am fi așteptat să se vorbească mai degrabă de o “haină pestriță a lui Iosif” (Trifa) care, vrem nu vrem, l-a așezat pe inițiatorul Oastei, pentru totdeauna, în rândul celor mai mari slujitori ai ortodoxiei românești de la sfârșitul mileniului doi, detașândul net de confrații săi. Noi am învățat și am primit că Lucrarea Oastei Domnului a fost și va rămâne lucrarea Duhului Sfânt – “care toate le plinește”, iar afirmația că învățătura Oastei ar fi avut nevoie de un adevărat ecarisaj, comis de profesioniști în domeniu, pentru a putea fi așezată în “albia Bisericii” nu poate rămâne, din nefericire, decât o hulă împotriva Duhului Sfânt care nu se va putea ierta “nici în veacul acesta nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 32).

*Este vorba de anul 2006, an în care a fost scris articolul

 

Preot Gheorghe Gogan, Oastea Domnului, anul 2006, nr. 7-8, pag. 12