Îndată ce credinciosul Domnului îi alungă hotărât și pentru totdeauna de la el pe ademenitorii lui cei răi și arată că vrea de acum cu tărie să-L urmeze pe Domnul și Mântuitorul său Iisus Hristos, vrăjmașul satana pornește împotriva lui o altă prigoană și mai nimicitoare. În astfel de vremi, cel prigonit are de obicei doar puține locuri de scăpare. Unii credincioși își caută, în prigonire, scăparea în adăpostul omenesc, dar în felul acesta ei îi pun în primejdie pe cei care le-au arătat bunăvoință și i-au adăpostit. În zilele tiraniei, vrăjmașul luptă cu toată armătura sa nedreaptă și silnică. Și nu se dă în lături de la nici o nelegiuire. De aceea credinciosul trebuie să ia și el toate armele Duhului Sfânt, fiindcă bătălia va fi lungă și grea. Dar izbânda i-o asigură Dumnezeu.
Unii credincioși în prigoană, caută adăpost fugind în pustie sau în depărtări. Dar și acolo sunt alte primejdii și necazuri, încât până la urmă, omul regretă că n-a murit mai bine înainte de a fugi. Fericit acela care acceptă calvarul de la început, fiindcă această singură cale este cea mai potrivită pentru noi!
Unii credincioși, în prigonire, își caută scăparea la bunăvoința vrăjmașului și intră în robia lui, primind slujbele cele mai umilitoare și josnice, numai pentru a-și putea scăpa viața asta mizerabilă. Dar condițiile în care sunt siliți pe urmă să trăiască îi dezgustă atât de adânc de ei înșiși, încât ajung să le fie silă de propria lor viață de târâtoare odioasă. Și, neputând suporta nici conștiința care îi mustră și nici condițiile unei astfel de existență, de multe ori își sugrumă mai degrabă conștiința, ca să-și salveze pântecul.
Numai puțini sunt acei credincioși care, în vremi de prigoană a Bisericii, au căutat scăparea lor în Dumnezeu, adică, încredințându-și soarta în Mâna Lui, au acceptat calea răbdării și a jertfei. Renunțând la drepturile lor, la avuția lor și chiar la viața lor, ca El (Isaia 53, 10; I Petru 4, 12-14; I Tesaloniceni 1, 6). O, numai aceștia sunt cu adevărat credincioși! Din chiar clipa pornirii pe urmele lui Hristos, nouă ni s-a spus că în lume vom avea necazuri (Ioan 16, 33), că vom fi urâți de toți pentru Numele Lui (Matei 10, 22), că trebuie să fim prigoniți (II Timotei 3, 12), că la suferință am fost rânduiți (I Tesaloniceni 3, 3). Deci de la început știam că trebuie să ne așteptăm la acestea. Ca să nu fim nici mirați și nici doborâți de ceea ce este normal să vină.
Toată istoria Bisericii și a Bibliei este plină de martiri și de mucenici chinuiți de mâinile prigonitorilor lui Hristos, care mai de care mai sălbatic. Nici noi nu putem avea o altă soartă decât a lor, dacă mergem pe același drum cu ei. Soarta lui Iisus și soarta alor Săi este normal să fie și soarta noastră! Într-o astfel de stare deci, celui hotărât pentru Domnul nu-i este greu să cunoască și el ce are de făcut. Greul este numai până în clipa când a acceptat în inima sa să primească jertfa. După aceea nu-i mai este greu nimic. Fiindcă îi vine în ajutor toată puterea de Sus, care îl face în stare să biruie totul cu ușurință.
O, ce pace dulce și dumnezeiască cuprinde toată inima credinciosului după ce scapă astfel în Dumnezeul său, în răbdarea și în părtășia cu El, la Crucea și la suferințele Lui (Filipeni 3, 10)! În locul groazei de moarte, revarsă în sufletul martirului lui Hristos toată bucuria învierii și a vieții, prin cerul deschis, de la Preaiubitul său Mântuitor, Care îl așteaptă Acolo cu cununa slavei (Fapte 7, 56). Ce măreață și strălucită stare de biruință este aceasta! Câte mii de frați ai noștri au trăit-o, suferind și murind fericiți pentru Iisus (Apocalipsa 20, 4)!
Când nu numai prigonitorii sunt nedrepți față de Hristos, ci Înșiși Legea, care ar trebui să fie sfântă, ea însăși ajunge să fie nedreaptă față de El, atunci cel nevinovat nu va mai găsi dreptate nicăieri. Căci omul cel care este nedrept și rău va face și legile sale la fel cu el, spre a putea face nedreptatea la adăpostul acestor paragrafe. Atunci martorii proceselor sunt puși de el sau înfricați de el, și nu vor mai sluji decât acuzării. Apărarea pusă de el sau înfricată de el va fi neputincioasă și înjositoare. Capetele de acuză vor fi neadevărate, faptele vor fi rău interpretate și înfățișate tendențios. Concluziile răuvoitoare, sentința impusă, grăbită și monstruoasă. Iar nevinovatul va fi aruncat în adâncul îngrozitor al unor infernale chinuri. În mijlocul unor chinuitoare fiare, mai dinainte ațâțate împotriva lui. Ce-i mai rămâne atunci săracului și nevinovatului căzut fără nici un fel de apărare într-o astfel de peșteră tâlhărească, decât strigătul deznădăjduit și amar: Dumnezeule, fă-mi Tu dreptate! Fă-mi dreptate, Doamne, căci Tu știi că nimic din ce au spus ei împotriva mea nu-i adevărat! N-am făcut și n-am gândit niciodată așa ceva. Iar Domnul, Care știe starea credinciosului Său, va răspunde totdeauna unor astfel de stări. Și unor astfel de rugăciuni. Slavă veșnică dragostei Lui puternice! Amin.
Traian Dorz, Porțile veșniciei
