Chiar din prima clipă când sufletul se întâlneşte cu Domnul Iisus Hristos pentru el începe Veşnicia Fericită… Începutul vieţii cu Hristos este intrarea în Lumină şi în Frumuseţe. Faţa Domnului Îşi răsfrânge strălucirea atât asupra sufletului care ia calea vieţii, cât şi asupra căii lui până la Porţile Veşniciei, care se deschid în faţa sufletului care se apropie hotărât să intre şi să păşească pe acest fericit tărâm.
Numele credinciosului este spus “fericit” de la început. Pentru că starea lui va continua să fie tot aşa, ori prin ce ar fi să treacă, mergând până la slava de la capăt. Adică de la Început… Fiind mereu însoţit de puterea şi lumina lui Dumnezeu, desigur, credinciosul va trebui să treacă spre Împărăţia Cerească uneori cu lacrimi, alteori cu bucurie, uneori trântit, alteori biruitor, uneori iubit, alteori părăsit. Uneori călcat în picioare, alteori purtat în cinste – dar totdeauna el va fi fericit…
În vremea încercării credinciosul Domnului va şti să o privească pe aceasta ca pe o mare bucurie (Iacov 1, 2-4). Iar în vremea bucuriei, va şti să o folosească din plin. Dând tot ce poate da, şi primind tot ce sporeşte binele. Spre folosul semenilor săi. Şi a Domnului său (Ecles. 7, 14). Numele credinciosului este “fericit”, pentru că în viaţa duhovnicească numele omului este denumirea stării lui. Starea lui de fericire a început din clipa când a rupt-o cu sfatul celor răi, cu oprirea pe calea celor păcătoşi şi cu aşezarea pe scaunul celor batjocoritori…
Din chiar ieşirea din întuneric este intrarea în lumină şi din chiar ruperea de satana, începe îmbrăţişarea cu Hristos. Credinciosul este fericit, pentru că dragostea lui Dumnezeu şi dragostea frăţească în care trăieşte şi umblă îi umple mereu gândurile şi inima de tot ceea ce este înalt, curat, adevărat şi bun şi îl fereşte de tot ceea ce este primejdios, ispititor şi rău. Şi îl mângâie cu tot ce este vrednic, folositor şi cinstit.
Despre cel credincios se vorbeşte personal, ca despre o mare valoare; despre ceilalţi se vorbeşte ca despre o gloată, ca despre un număr, ca despre o grămadă în care nimeni nu are personalitate şi valoare. Căci aceştia prin asemănarea păcatelor lor în care trăiesc, au devenit o masă netrebnică, un morman de făpturi, fără merit personal, şi fără valoare individual, cufundaţi în acelaşi noroi în care putrezesc de-a valma, sau arzând în acelaşi foc în care se mistuie la fel.
Cei răi pot avea acum în lumea aceasta o oarecare greutate în faţa celor ca ei, dar dacă n-au viaţa din Hristos, în faţa furtunii Judecăţii dumnezeieşti ei vor fi spulberaţi şi aruncaţi grămadă, în locul uitării şi al nimicirii veşnice (Iov 21, 7-13; Maleahi 4, 1).
Cei răi pot să ţină capul sus acum, pot să privească dispreţuitor la Dumnezeu şi la “săracii” Lui… pot să ameninţe şi să-l lovească pe cel nevinovat, dar vine Ziua în care nu vor şti ce să mai facă şi nici unde să se mai ascundă (Matei 24, 30; Luca 21, 25), iar această groază a lor va dura veşnic şi veşnic.
Cei răi pot să se războiască acum cu robii Domnului, care sunt neputincioşi, omeneşte, şi care n-au cum să se apere de răutatea şi nedreptatea lor. Cei răi pot să-i condamne acum pe cei care n-au nici măcar dreptul cuvântului, ca să se apere de nelegiuirea care li se face, dar vine Ziua când Dreptul Judecător va mai relua odată procesul lor, şi atunci se va vedea ce cap va mai putea sta în sus şi ce ochi vor mai putea să-L privească în faţă…
Acum lumea fericeşte pe cei trufaşi… Da, celor răi le merge bine… ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă. Dar vine Ziua când se va vedea deosebirea dintre cel care I-a slujit lui Dumnezeu şi cel care nu I-a slujit (Maleahi 3, 15-18), dintre cei care au umblat în smerenie – şi cei care s-au împotrivit cu trufie, dintre cei care au avut cugetul curat lângă Domnul – şi cei care au umblat cu prefăcătorie lângă fraţi.
Acum, cei răi pot să se fericească, împărţind între ei toate darurile milei şi bunătăţii lui Dumnezeu – şi îndepărtând de la acestea pe fiii lui Hristos, Care le dă toate acestea numai din iubire pentru ai Lui. Dar vine Ziua când acestea toate li se vor lua celor răi şi le va rămânea numai focul – plata celor nerecunoscători (Luca 16, 19-31).
Traian Dorz, Porțile veșniciei
