Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele… Când nu eram decât un plod fără chip, Ochii Tăi mă vedeau; și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi vreuna din ele. (Psalmi 139, 13-16)
Datorită ignoranței și a nepăsării, în lumea în care trăim, oamenii au ajuns să aibă o înțelegere greșită cu privire la educația propriilor copii.
Unii nu se gândesc prea serios la educația copiilor lor. Alții se gândesc într-o anumită măsură dar înțeleg greșit. Unii oameni cred că educația propriilor lor copii începe de pe la șapte ani, când încep să meargă la școală, alții cred că începe de pe la 2-3 ani când copilul poate comunica cu părinții. Alții de la un an și ceva când începe să vorbească. Nu. Educația copiilor noștri începe – atenție! – din momentul concepției. Și o să vedem de ce.
Amândoi părinții sunt foarte responsabili de creșterea copiilor lor, pe etape. Mama este însă mult mai responsabilă, pentru că mama îi poartă în pântece, nouă luni. Și de stările ei sufletești din această perioadă depinde într-o bună măsură viitorul propriului ei copil. Pentru că toate stările și trăirile ei sufletești se transmit ca predispoziții, în sufletul copilului.
De aceea, toate mamele trebuie să știe, toate surorile noastre trebuie să știe de foarte curând, înainte de a se căsători, ca atunci când vor ajunge mame, să știe despre astfel de lucruri. Dacă, în timpul sarcinii mama se enervează, are o stare sufletească rea, stările acelea ale ei se transmit în sufletul copilului. Dacă mama însă, în timpul acesta se roagă mai mult, citește Cuvântul Domnului mai mult, cântă mai mult, toate aceste stări sufletești frumoase se transmit ca predispoziție în sufletul copilului. De aceea, mama este mult mai responsabilă decât tata.
După ce copilul se naște, sigur că mama rămâne în continuare la fel de responsabilă îndată după naștere, fiindcă mama alăptează. Dacă în timpul alăptării mama se enervează, organismul ei secretă atunci o substanță nocivă, numită adrenalină, care se transmite prin alăptare copilului. Și-l afectează grav. Noi nu știm. Ne pomenim mai târziu, când copiii noștri cresc mai mărișori, că fac tot felul de lucruri și unii se întreabă: ”da` cu cine seamănă, cu mama sau tata, cu bunicul, cu bunica, de face astfel de lucruri rele, urâte, problematice?”
Când copiii noștri cresc mai mari avem datoria să-i luăm de mână împreună cu noi la biserică și la adunare. Să-i obișnuim cu lucrurile sfinte. Să-i obișnuim să le placă să cânte, să se roage, să citească în Cuvântul Domnului. Pentru că dacă nu-i obișnuim cu lucrurile sfinte, ei se vor obișnui încet încet cu lucrurile lumii. Și nu e imposibil să corectezi, dar uneori e foarte greu să corectezi anumite deprinderi.
Apoi când copiii cresc mai mărișori și ajung la școală… și mama și tata trebuie să fie atât de responsabili încât să prevină. La școală, colegii lor vorbesc tot felul de lucruri. Adesea urâte. Ce văd la televizor, ce văd la calculator, foarte multe lucruri urâte. Ei și le spun unii altora, dar copiii noștri, când sunt în clasa a III-a, a IV-a, a V-a, nu ne spun nouă acasă ce vorbesc ei la școală. Noi trebuie să știm să prevenim lucruri care s-ar putea răsfrânge la modul negativ în familia noastră. Să ne facem timp să stăm de vorbă cu ei. Când sunt mici și cu băieții și cu fetele. Când ajung mai mari, tata cu băieții, mama cu fetele.
E neapărat necesar să discutăm cu ei. Despre lucrurile bune: de ce sunt bune, de ce e bine să le facă, de ce trebuie să și le însușească, de ce trebuie să le iubească. De cele rele: de ce trebuie să se ferească. Fiindcă a impune să nu facă aia sau aia, nu e o rezolvare. Copilul dacă nu înțelege de ce nu trebuie să facă, va face exact invers și are impresia că-l neîndreptățești, că-l obligi, că-l ții la țăruș, că-i afectezi libertatea. Dar dacă-i explici de ce e rău, el sigur va ști să se ferească. Fiindcă noi nu putem să o facem pe polițiștii. În nici un fel. Nu poți să-l urmărești pe copilul tău când se duce la școală. Ci să le explicăm. Și asta nu o dată, nu de două ori, mereu și mereu, cu dragoste, cu răbdare, cu rugăciune. Copiii noștri, când ajung mai mari, trebuie să simtă că-i iubim. Nu doar să declarăm. Poate nici nu-i nevoie să declarăm, dar să simtă și să se încredințeze că le vrem binele și că-i iubim.
…Si nu numai până se căsătoresc. Și după ce se căsătoresc. Și tot timpul. Învățătura și mustrarea sunt neapărat necesare. Asta ține de partea noastră de contribuție.
Dar dincolo de asta e lucrarea lui Dumnezeu, ceea ce nu mai putem face noi. Trebuie să ne rugăm ca ei să ajungă să-L dorească pe Domnul, să-L întâlnească pe Domnul, să-L cunoască pe Domnul. Duhul Domnului lucrează, și de aceea trebuie să ne rugăm mereu și mereu pentru ei. Să avem răbdare, să avem îngăduință, să avem dragoste, să mustrăm când trebuie.
Iată cât de mare este, foarte mare responsabilitatea noastră înaintea Domnului față de copiii noștri. Nu ne vom putea scuza înaintea Domnului dacă nu ne facem toată datoria cu grijă, cu teamă, cu responsabilitate.
Cu mulți ani în urmă, eram aici în Galați, în parohia noastră, de vorbă cu mai multe persoane. Bărbați și femei în vârstă. La un moment dat, unul dintre bărbați a zis: ”Părinte, eu am un băiat care are 20 de ani. Nu l-am învățat de rău în nici un fel. Până acum câțiva ani, m-am bucurat de el, a fost un băiat cuminte. Dar acum, într-un an m-am pomenit de trei ori cu poliția în poarta mea.Și nu mă mai ascultă in niciun fel. Nu l-am învățat nici să fure, nici să dea în cap altuia, nici să se bată, nici să înșele pe alții.Care-i explicația, ce trebuie să fac?”. Și i-am zis: ”Domnule, nu l-ați învățat să facă rău. Dar l-ați învățat să facă bine?”. Și el a zis: ”N-am avut timp. Eu am plecat la serviciu, nevasta-mea la serviciu, i-am pus cheia la gât, s-a dus la școală, a venit înapoi, ne-am întâlnit doar seara. N-am avut timp să-l învăț de bine”.
Asta-i problema. Nu-i suficient numai să nu-l înveți să facă rău, trebuie să-l înveți să facă binele.
Nu-i suficient numai să ne ferim de păcat, trebuie să facem voia lui Dumnezeu. Un copac în grădina noastră care face doar frunze, nu-l ții prea mult. Trebuie să facă roade. Ori noi toți avem nevoie să ajungem să-L cunoaștem pe Domnul. Și, prin cunoașterea Lui, prin Harul Lui, noi putem ajunge credincioși, ostași biruitori, rodnici. Viața noastră rodnică și biruitoare…
Să ne rugăm mereu Domnului, nu numai pentru binele pământesc al copiilor noștri. Ci mai ales pentru mântuirea sufletelor lor. Și asta impune o foarte mare răspundere. O răspundere permanentă și până la capătul vieții.
Preot Viorel Chircă, Oastea Domnului, anul 2011, nr. 6, pag. 10
