Cum să nu fie minunată „Noaptea Sfântă”, când „ceruri şi pământ privesc / Taina împreună” ?!
Cum să nu fie minunată când: cor de îngeri cântă fericit, steaua arde luminos, magii-L nalţă pe Hristos, profeţia s-a-mplinit, Mântuirea ne-a venit…! Şi când: Maica-i raze, ceru-i jos, ieslea-i soare…?! Iar Sfânta Pace înveşmântă lumea toată! Ce noapte, Doamne, ce mai noapte…
Cum să nu fie minunată Noaptea Sfântă când îngerii Osanei cântă Imnul Sfânt, cântă magii, aducându-şi darul lor, steaua cântă cu lumina peste cer, iar păstorii cântă un cântec fericit…!? Bucurie-i Noaptea Sfântă, bucurie fără seamăn!
Au mai fost nopţi (sau zile) minunate în istoria biblică şi a lumii. Am aminti noaptea în care Iacov a visat o scară de la Pământ la Cer, la capătul căreia era însuşi Dumnezeu, iar îngerii Domnului urcau şi coborau pe scară. A fost mai mult decât un vis, a fost o întâlnire, o teofanie, un legământ. Iacov s-a înspăimântat şi a zis: „Cu adevărat Dumnezeu este în locul acesta şi eu n-am ştiut”. Locul acela a rămas sfânt şi binecuvântat până azi.
Mai amintim seara, sau noaptea, când Dumnezeu i-a vorbit, din rug, lui Moise. Rugul era nu numai o flacără care lumina întins pustia. De fapt era Dumnezeu, era îngerul Domnului în flacăra din rug. Dumnezeu îl trimitea pe Moise să scoată poporul ales din robie, din Egipt, prefigurându-L pe Hristos care va scoate lumea din întuneric şi păcat.
Ce mai noapte a fost si aceasta! Ce luptă uluitoare duce Dumnezeu cu Moise determinându-l sa accepte misiunea. Sunt 39 de versete de superb dialog între Dumnezeu şi om. Dar ce om, şi ce noapte…
Mai amintim, din istoria lumii, o noapte memorabilă, o noapte minunată, aceea când împăratul Constantin cel Mare, înainte de bătălia cu Maxenţiu, a văzut pe cer o cruce de stele, o cruce de lumină şi un înscris: „În acest semn vei învinge!” Şi a învins…
Toate nopţile acestea au fost minunate şi au cântărit mult în istoria lui Israel şi a lumii. Piatra pe care şi-a pus Iacov capul la Betel a rămas până azi un stâlp de aducere aminte, iar victoria asupra lui Maxenţiu a pecetluit destinul unor continente. Şi totuşi, Noaptea Naşterii Mântuitorului nu are seamăn…
Privind mai aproape, părintele Iosif vorbeşte despre trei nopţi de mare importanţă din viaţa sa. Prima e cea pe care o ştim cu toţii, aceea de la trecerea dintre anii 1922 – 1923 când i s-a revelat gândul cu Oastea Domnului. O noapte minunată, de bilanţ şi de angajament. Cu toţii am beneficiat de pe urma acelei nopţi, acelei revelaţii.
A doua noapte neuitată a părintelui a fost în timpul călătoriei la Ierusalim din anul 1925. După ce a vizitat mai multe locuri sfinte, a ajuns şi la Golgota. Acolo a trăit o adâncă cercetare de la Domnul, care a continuat şi acasă şi toată noaptea. A plâns mult, şi-a întărit legământul de a-L sluji până la capăt pe Mântuitorul, oricare ar fi preţul cerut.
A treia noapte a fost una de mare tristeţe. Era martie 1937. Sentinţa de caterisire rămăsese definitivă şi era ameninţat cu excomunicarea dacă nu sistează foaia Isus Biruitorul. O noapte întreagă s-a rugat şi a plâns, n-a închis un ochi, îndurerat şi preocupat. Spre dimineaţă i s-a conturat şi luminat gândul de a continua lucrarea, cu Domnul şi cu fraţii, mai departe în dauna oricăror necazuri. Până la urmă a fost o noapte minunată şi aceasta…
La fratele Traian lucrurile au stat puţin diferit. El nu-şi enumeră nopţile deosebite, dar descrie extins unele dintre ele, însă mai toate din închisoare. Vom aminti unele dintre acestea.
Dar mai întâi vom evoca minunata zi de 8 iunie 1930 când, la numai 15 ani şi jumătate, în urma unei lecturi providenţiale, retras în podul şurii, copleşit de mesajul cărţii, L-a aflat pe Mântuitorul. Nu a uitat nicicând ziua aceasta. Aşa cum n-a uitat noaptea primei arestări, nopţile de ghenă, nopţile cu bătăi cumplite, noaptea când a creat poezia „Solia vieţii mele apuse”. Dar nici nopţile de adunare, de rugăciune, ca cea din ajunul Crăciunului 1952 şi altele.
Chiar şi noi, cei mai din urmă, avem nopţile noastre minunate, memorabile care sunt repere şi stâlpi de aducere aminte pe calea vieţii. Mai multe sau mai puţine, mai conturate sau mai voalate, ele ne jalonează şi ne facilitează alergarea pe culoarul vieţii, ca nişte lumini şi oaze ale memoriei. Mai ales câteva nopţi de rugăciune, una în ajun de Ziua Crucii, pe dealul de la Prislop, alta pe un deal al Sebeşului, nu le-am uitat niciodată. E bine să le fixăm în memorie, măcar câteva, să ni le amintim uneori şi să le retrăim din când în când…
Şi totuşi, Noaptea Sfântă de Crăciun n-are egal, n-are pereche. Cu îngeri, cu magi, cu păstori, cu steaua sfântă, cu Măicuţa şi cu Pruncul, cu boi şi oi, şi mieluşei. Cu colinde, cu adunări, cu slujbe. E fără egal noaptea aceasta. E una pentru toţi, Noaptea Naşterii, dar fiecare o trăieşte diferit.
Pentru toată lumea, acum 2016 ani, în noaptea de 25 decembrie, a venit pe lume Mântuirea, a coborât pe pământ iubirea.
Iar pentru noi, acum 102 ani, adică în 1914, tot pe 25 decembrie, şi tot noaptea, a venit pe lume Poezia… Poezia mistică, poezia sferelor, poezia inimilor frânte de dor de Veşnicie… S-a născut Poetul, fr. Traian Dorz.
„Depărtările mă cheamă, jalea mă cuprinde / şi m-aş duce, duce, duce / până nu ştiu unde / dorului să-mi aflu stâmpăr / până nu ştiu unde…”
Ioan Beg, Oastea Domnului, anul 2016, nr. 12, pag. 5
