La nașterea Domnului – Arhim. Iuliu Scriban

În mijlocul învălmășelii vieții noastre, odată vine un popas care le oprește pe toate în loc și ne îndreaptă ochii spre povestiri foarte vechi, care au fost acum sute și sute de ani în urmă. Oamenii uită lucruri cu mult mai apropiate. Se șterg din minte întâmplări petrecute sub ochii noștri. Ca prin vis îți aduci aminte de unele dintre ele. Despre altele trebuie să te zbuciumi cu mintea ca să poți spune când au fost. Pe altele le scriu oamenii în cărți, ca să rămână pentru urmași. Cu toate acestea, se uită și așa și mintea se luptă greu ca să poată păstra în tainițele ei măcar ce îi este de neaparată trebuință.

Cu nici un preț nu uită însă popasul Crăciunului. Deși el ne amintește fapte atât de îndepărtate în trecut, care nici n-au fost măcar pe meleagurile noastre, nici n-au fost povestite în graiul nostru, ele nu încetează a fi povestite și trâmbițate de-a lungul întregii omeniri.

Și care sunt acele fapte și care este acea povestire?

Este cea care se povestește despre Nașterea Pruncului Iisus în Vifleemul Iudeii, împletită cu veștile despre Irod împăratul și cu cei trei crai de la răsărit.

Irod a fost împărat de seamă în vremea lui și a căutat să nu i se șteargă numele din amintirea oamenilor; și a făcut clădiri mari, ca să-i rămână faima și să i se povestească peste veacuri. Cu toate acestea, nimic n-ar mai fi rămas din amintirea lui și i s-ar fi șters numele cu totul, cum nimic n-a mai rămas din clădirile lui, dacă n-ar fi fost întâmplarea, măruntă pe atunci, cu nașterea Pruncului Iisus.

O, din câte vede pământul, prea puține mai rămân în picioare, fiindcă cele mai multe sunt lucruri de azi pe mâine, făcute pentru gustul oamenilor, pentru gânduri trecătoare ale lor și nu pentru trebuințele nemuririi. Așa și cu acestea. Irod a făcut ce a făcut pentru dorurile lui pământești, pentru deșertăciunea lui, pentru pofta lui de slavă, ca să-l laude lumea în viitor. Și cu toate acestea, ceea ce el n-a gândit, ceea ce nici n-ar fi putut bănui, aceea a rămas, aceea a târât și numele lui peste veacuri, ca să nu-l uite lumea, iar ale lui s-au risipit.

Adevărat este ce se spune în cartea Psalmilor: „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă zidarii, aceea a fost pusă în capul unghiului și este minunat lucru întru ochii noștri” (117, 21).

Când s-a născut Pruncul Iisus, nimeni n-a știut de El. Azi însă știe toată lumea. Azi lăsăm alte lucruri să zacă și zicem: “Vine Crăciunul, se apropie Crăciunul.” Și ne pregătim pentru aceasta, iar când vine ziua aceea, aleasă între altele necăjite, lăsăm celelalte treburi și ne gândim că este o zi care nu seamănă cu celelalte și de aceea nici nu facem ce facem în celelalte. Atunci părăsim grijile cele obișnuite, ne înveșmântăm în alte gânduri, ne simțim mai pașnici, mai potoliți și mai îmbunați ca de obicei. Suntem ca la o vreme de răsuflare, când am aruncat poveri de pe umerii noștri și ne gândim că un duh nou ne face să gustăm viața și astfel, mai descărcată de apăsările, necazurile și frământările obișnuite.

Care să fie taina că zilele Crăciunului nu sunt ca alte zile, că în vremea lor ne aflăm ca în altă vreme, mai săltați peste spălăcirile obișnuite ale vieții?

Este că ziua Nașterii Domnului nu vine ca vestirea altor zile. Ea nu ne spune ce ni se spune de obicei de-a lungul anului. În ea auzim: “Duceți-vă și vedeți că vi S-a născut vouă aztăzi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 11).

Ni S-a născut Mântuitor! Dar cine pe pământ ar putea spune că este Mântuitorul nostru? Acesta nu este cuvânt omenesc nimeni nu s-ar putea înveșmânta cu aceasta.

Dacă un om stingher îl scapă de la o primejdie pe altul, ar putea spune că acela este mântuitorul lui. Ar merge aceasta pentru un om, pentru câțiva. Dar despre cine s-ar putea spune că este Mântuitorul tuturor, al întregii omeniri? Despre nimeni și niciodată.

Se spune însă despre Unul Singur, despre Cel care S-a născut în cetatea lui David. De aceea avem o zi atât de deosebită închinată nașterii Lui, fiindcă este vorba de Unul care a venit pentru omenirea întreagă.

A putut fi El mic și necunoscut atunci, a putut ridica câteva vrăjmășii mici și neputincioase, îndată ce s-a aflat cine este. Dar s-au prăbușit iute și abia Lui se datorează faptul că oamenii vrăjmășiei de atunci mai stăruie azi în amintirea oamenilor. Astfel, lăsați numai în palatelor lor, lumea i-ar fi uitat de mult, cum i-a uitat pe atâția regi și împărați.

Toate cele pământești pier. Mântuitorul însă a venit pentru grijile vieții de veci, care privesc omenirea întreagă, pentru singurele lucruri care-l scot pe om din neputință și pieire, pentru ridicarea lui din măcinarea măruntă a treburilor până la Dumnezeu, la gustarea hranei care-l suie la cea mai înaltă treaptă și vrednicie a lui. Mântuitorul Hristos a și spus aceasta mai târziu, în vremea propovăduirii Sale: “Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea cea care rămâne spre viața veșnică, pe care Fiul omului v-o va da” (Ioan 6, 27).

Acum înțelegem de ce ziua Crăciunului este atât de însemnată. Într-adevăr, pe când zilele alese și pecetluite de noi pentru un lucru sau altul sunt zile închinate nevoilor noastre trecătoare, chiar când și acelea își pot avea prețul lor, ziua aceasta este închinată treptei celei mai înalte la care se poate sui omul, adică slujitorii lui ca ființă a lui Dumnezeu; este închinată zilei de sărbătoare pentru Acela care ne destăinuiește chipurile de a trăi în viața de veci.

De aceea sfântă să ne fie ziua aceasta și s-o trăim cu tot focul și însuflețirea pe care ni le aduce popasul ei, adică închinată cinstirii Mântuitorului nostru și trebuințelor vii ale sufletului nostru. Amin.

Arhimandrit Iuliu Scriban, Lumina Satelor, anul 1934, nr. 52, pag. 4