Înscrierea în cer (II) – Petru Popa (Săucani)

Urmează să trecem dintr-un an în celălalt. Ar fi bine să ne facem socoteala dacă suntem înscrişi în Cartea Vieţii Mielului. Ar fi bine să ne controlăm cu grijă fiecare dintre noi: avem noi această înscriere, avem noi recensământul acesta dumnezeiesc?…

Fraţii mei dragi, voi v-aţi făcut recensământul? Este numele vostru oare scris în cer? Când ne-am făcut noi acest recensământ?

Dacă mâine vom pleca şi vom sta în faţa lui Dumnezeu, şi nu putem prezenta fişa de recensământ, ni se va spune: “Dragul meu, tu nu ai cer. Unde-i fişa de recensământ? Tu va trebui să rămâi numai pe pământ, numele tău nu-i scris în cer, numele tău e scris numai aici, jos, pe pământ.”

Scutece şi paie. Aşa le-au spus îngerii la păstorii aceia: „Veţi găsi un Prunc, în scutece, în paie.” Scutecele – simbolul celei mai adânci smerenii. Paiele – simbolul celei mai înalte sfinţenii.

Păstorii au văzut acest semn şi pe feţele lor s-a întipărit smerenia şi sfinţenia. Magii au văzut acest semn şi ei au dus înapoi în ţările lor acest semn al smereniei şi al sfinţeniei. Se spune că ei n-au mai luat haine scumpe pe ei niciodată, de când au văzut pe Împăratul-Prunc născut în scutece. Şi nici pe capul lor n-au mai pus cununi pentru că au văzut pe Marele Împărat, pe Veşnicul Împărat, pe Împăratul cel fără de moarte în scutece şi pe nişte paie. Smerenia şi sfinţenia au fost semnul precum că ei sunt scrişi în Cartea Vieţii.

Binecuvântat să fie Dumnezeu pentru că, în Lucrarea în care suntem şi noi chemaţi, acestea sunt semnele pe care ni le-au lăsat părinţii noştri: smerenie şi sfinţenie. Dragostea şi lacrimile – aceasta este moştenirea pe care ne-au lăsat-o părinţii noştri.

Doamne, ce avere! Ce zestre! Aveţi grijă de ea, fraţii mei tineri, fraţii mei dragi, să nu pierdeţi semnele acestea: smerenia şi sfinţenia. Să nu pierdeţi semnul acesta: dragostea şi lacrimile.

Poate să nu fie nimic în adunările voastre. Să nu fie niciun dar… Să nu fie vorbiri îngereşti… Să nu fie cine ştie ce taine şi vorbiri… Dar atâta vreme cât va fi dragostea şi lacrimile, bucuraţi-vă! Acestea sunt semnele lui Hristos!

Cât de mult a ţinut Iosif la casa lui, la familia părinţilor săi. El acolo şi-a făcut înscrierea.

Fratele meu drag, tu te-ai înscris?

De atâtea ori am auzit pe unii spunând: “Adunarea noastră-i cam departe, eu astăzi nu mă pot duce. Este o adunare aici în vecini, mă duc că şi acolo e Cuvântul lui Dumnezeu…”

O, Iosife, de ce n-ai spus tu oare aşa? – “Şi în Nazaret, dacă mă înscriu, tot înscris sunt. De ce să mă mai duc eu până la Betleem?”

Să-i binecuvinteze Dumnezeu în veci pe acei care şi-au iubit şi și-au păstrat credinţa părinţilor lor, casa părinţilor lor, adunarea părinţilor lor, masa la care ei prima dată s-au hrănit. Să le binecuvinteze Dumnezeu pe sufletele acestea dragi şi scumpe.

Nu ştiu ce să zicem despre acei care pot să se mulţumească a se înscrie orişiunde. Sau dacă s-au înscris aici, ei pot să lucreze în altă parte. Cum poate cineva, dacă a făcut un legământ şi a luat o hotărâre, în faţa lui Dumnezeu, între fraţii lui, iar apoi, oriunde se duce, găseşte fraţi, găseşte părinţi. Oriunde se duce găseşte o cale. Oriunde se duce, el găseşte o ţară, el găseşte un neam.

Pentru noi nu-i tot una! Ţara noastră-i ţara în care ne-am născut noi. Nicăieri pe pământ nu este alta ca şi ea. Pământul nostru, unde avem mormintele părinţilor noştri dragi, este pământul cel mai scump care a fost udat de lacrimile şi de sângele lor. Pentru noi nu există alt pământ ca şi pământul acesta. Casa noastră, unde am fost hrăniţi de părinţii noştri, unde cu lacrimile şi cu sudoarea feţei lor şi prin jertfele lor ne-au caştigat ei pâinea şi hrana noastră. Cântările voastre, pe care le cântaţi cu lacrimi, poeziile acestea care vă zguduie, rugăciunile pline de putere şi de căldură; cuvintele pe care nu vi le spun fraţii, ci vi le spune Dumnezeu… – toate acestea sunt binecuvântări, sunt pâinea câştigată de părinţii voştri. Voi n-aveţi alţi părinţi!

Cine poate să-şi uite părinţii… Cine poate să-şi uite frații… Cine poate să-şi uite familia… Cine poate să-şi uite poporul, patria lui… – Acela este un rătăcitor. Acela n-are familie, acela n-are casă, acela n-a avut fraţi niciodată, acela niciodată n-a avut o mamă, dacă şi-o poate uita, dacă şi-o poate lăsa în felul acesta.

O, părinte Iosife, binecuvântat să fii tu în veci de Dumnezeu! Şi toţi acei care ţi-au urmat ţie. Căci tu nu te-a înscris oriunde, ci numai în cetatea părinţilor tăi, chiar dacă te-a costat jertfe, şi osteneli, trudă şi muncă, tu ai îndurat multe pentru neamul tău. Binecuvântat să fie Dumnezeu pentru lumina pe care a trimis-o El, într-o noapte ca şi asta. Nu peste câmpiile Betleemului, ci peste câmpiile României.

Binecuvântat să fie Dumnezeu că a scos şi atunci un păstor treaz, în noaptea aceea de necredinţă, de păcate şi de stricăciune.

Părintele Iosif a fost un păstor treaz, care, cu inima zdrobită de durere, a strigat către Dumnezeu, când un cârd de beţivi trecea pe lângă fereastra lui… Inima părintelui s-a cutremurat: “Aceştia sunt creştinii pe care i-am păstorit eu de atâţia ani? Ce-am făcut eu, Doamne, pentru biserica mea şi pentru sufletele acestea care se duc la moarte şi ei zic că sunt creştini şi că ei poartă Numele Tău…”

Atunci a căzut în genunchi şi, cu lacrimi, s-a predat lui Dumnezeu. Iar de când a strălucit lumina Betleemului peste sufletul lui, a strălucit mereu, a fulgerat mereu şi a aprins mereu, a luminat mereu, a aprins alte şi alte inimi, de păstori treji, de părinţi şi de fraţi treji.

…Spusu-i-au şi lui mulţi colegi din vremea aceea: “ Iosife, de ce-ţi pui viaţa în primejdie? Tu nu vezi că nimeni nu te înțelege? N-are să te înțeleagă nimeni că tu lupţi pentru binele bisericii, pentru cauza ei, pentru fericirea neamului întreg… Iosife, n-are să te înțeleagă lumea… N-au să te înţeleagă nici ai tăi. N-are să te înțeleagă nici Biserica. De ce-ţi pui tu atunci viaţa în primejdie? De ce te jertfeşti? De ce te topeşti? De ce lucrezi în felul acesta de greu şi de îndelungat? Linişteşte-te şi tu! Nu vezi ce liniştiţi stau toţi în jurul tău? Rămâi şi tu cu ceilalţi şi cu noi. Nu te pune în situaţia aceasta, în greul acesta, în slujba aceasta, în jertfa aceasta”.

Dar Iosif nu a ascultat de glasurile omeneşti… Iosif a ascultat de lumina Betleemului!… A ascultat de Iisus! Acela Care l-a trimis, când i-a spus: “Iosife, e întuneric peste România! N-am pe cine să trimit, pe tine te-am aflat treaz în noaptea aceasta în toată ţara. Şi ţie îţi spun: Ridică solia şi trâmbiţează în toată ţara şi trezeşte-ţi biserica şi neamul la o viaţă nouă, la credinţa străbună, din care au căzut şi de care s-a depărtat”…

Binecuvântaţi să fie de Dumnezeu toţi dragii lui Iosif, care şi-au iubit casa şi neamul, care şi-au iubit biserica mai mult decât viaţa lor. Dacă ei nu s-ar fi gândit la viitorul nostru, pentru că le-a fost milă de noi, care zăceam în întuneric şi în umbra morţii, sigur că şi ei s-ar fi putut odihni.

Fraţii mei dragi, acuma-i rândul vostru. Dumnezeu a făcut să strălucească şi peste noi lumina Betleemului. Dumnezeu a făcut să poarte şi inimile voastre semnele acestea: smerenia şi sfinţenia.

Dacă-i rândul nostru astăzi, dacă-i rândul vostru astăzi, hai să ne iubim părinţii, credinţa părinţilor noştri, locul unde ne-am înscris, locul unde ne-am născut. Şi hai, dacă se cere osteneală şi de la noi, să nu renunţăm la ea. Numai prin osteneala altora, noi suntem şi ne bucurăm astăzi – şi numai prin osteneala noastră de astăzi, fraţii noştri de mâine vor putea cânta şi se vor bucura. Dacă noi nu ne vom osteni astăzi, cei de mâine, copiii de azi, nu se vor putea bucura mâine.

Să ne ajute Domnul ca din noaptea aceasta, să plecăm cu gândul acesta mai înalt, mai frumos şi mai sfânt. Să ducem în sufletele noastre lumina Betleemului. Şi semnele înscrierii în cer: smerenia şi sfinţenia.

Slăvit să fie Domnul!

Petru Popa (Săucani), Oastea Domnului, anul 2009, nr. 12, pag. 12