Fericitul început în organizarea unei lucrări duhovniceşti în rândul copiilor l-a făcut părintele Iosif, la Sibiu, în Duminica Floriilor a anului 1932. Iată, pe scurt, acest început:
“O lucrare nouă în Oastea Domnului: Oastea copiilor.
Meditaţii la Apostolul din Duminica a VI-a a Postului Mare
Starea de înaltă și permanentă bucurie în Domnul nu poate să o aibă decât acel suflet credincios, care, în orice loc ar fi pus să-L slujească pe Dumnezeu, se străduieşte să aibă în această slujbă cuget curat. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă și condiție pusă de Domnul Hristos fiecărui suflet care doreşte să se mântuiască pe sine însuşi şi pe cei care îl ascultă (1 Timotei 4, 16).
La începutul lunii aprilie, după înţelegerea luată la Patriarhie, am bătut la uşa Episcopiei de la Oradea. Am fost primit cu un zâmbet de largă bunăvoinţă şi, după formula respectuoasă şi obişnuită de prezentare, am spus pe scurt Prea Sfințitului Vasile despre încheierea de la Patriarhie şi despre trimiterea mea la dânsul pentru continuarea dialogului început.
Despre Sfânta Biserică, cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu însumi, cel ce scriu această carte, sunt un slujitor al Bisericii lui Hristos. Fiecare creştin ştie ce este Biserica, ştie cu ce daruri şi chemări sfinte este înzestrată şi însărcinată. Biserica administrează cele şapte Taine, puse spre întărirea şi mântuirea sufletelor: Taina Sfântului Botez, Sfântul Mir, Sfânta Cuminecătură, Pocăinţa, Preoţia, Nunta şi Maslul.
În acel aprilie 1936 am fost încorporat la un regiment din Oradea…
S-a petrecut atunci un fapt zguduitor la plecarea mea. Nu voi uita niciodată lacrimile şi durerea despărţirii cu care m-a îmbrăţişat părintele Iosif.
– Dacă ştiam că Oprişan nu mă ajută – zicea el – m-aş fi dus singur la Bucureşti, la Marele Stat Major şi aş fi făcut totul să obţin ca să faci armata aici, la Sibiu. Te-am fi avut astfel aici, lângă noi…
Plângând la picioarele Crucii: aici este începutul şi sfârşitul mântuirii noastre
Despre împăratul Constantin cel Mare spune istoria că, plecând cu oştire împotriva lui Maxenţiu, care persecuta pe creştini, era foarte îngândurat şi abătut. Maxenţiu avea o armată de patru ori mai mare decât el. Pe drum, Constantin cel Mare se ruga lui Dumnezeu să-l ajute. Atunci s-a ivit pe cer o cruce minunată, împletită cu raze de soare, având în jurul ei cuvintele: „În acest semn vei învinge“. Împăratul şi-a însemnat atunci toate steagurile cu semul Crucii şi, pornind împotriva lui Maxenţiu, l-a biruit.
Acum duminică, a V-a duminică din Postul mare, avem la rând evanghelia când Domnul Iisus a certat ispita trufiei ce se ivise între apostoli, de a fi unul mai mare decât altul (citiţi această evanghelie la Marcu 10, 33-45). Această evanghelie ne îndeamnă la umilinţă şi smerenie.
În legătură cu această evanghelie, noi vom spune ceva despre căinţă. Am scris până acum despre post şi despre rugăciune. Acum vom spune ceva şi despre căinţă.
Când, în Vinerea Patimilor, am ieşit din lagăr, mi se dăduse o “Foaie de Liberare” cu care trebuia să mă prezint la Poliţia de Siguranţă în cel mult trei zile de la sosirea mea acasă.
După ce au trecut cele trei zile de Paşti, pline de bucurie, cu fraţii de aproape şi cu cei care veniseră de departe auzind că am fost eliberat mi-am luat “Foaie de Liberare” şi m-am dus iarăşi la şeful cel uriaş de la Beiuş.
– Care a fost cel mai efectiv mijloc de propagandă al Oastei?
– Cartea, cuvântul scris în cărţile şi foile răspândite în cele mai largi pături ale poporului. Cartea este lumină şi eliberare. Oricine pune o carte bună în mână unui om sau a unui popor îi deschide aceluia ochii şi îi aprinde o lumină în întuneric. Dar oricine ia unui om sau unui popor din mână o carte, acela îi stinge lumina şi îi orbeşte ochii… De aceea Oastea Domnului, în decursul celor şaizeci de ani de existenţă a ei, a depus nişte eforturi şi jertfe extraordinar de mari pentru a aprinde şi răspândi în popor lumina cărţii sufleteşti.
Pe ziua de 30 martie, seara, eram la Alba Iulia, pregătit ca a doua zi la ora opt să fiu la Miliţia oraşului pentru cercetările la care eram chemat. Am rămas peste noapte la casa fratelui Lucian Rus, unde am aflat despre tot ce se întâmplase la confiscarea cărţilor noastre şi la percheziţia din casa lui. Fraţii care participaseră la confiscarea cărţilor povesteau cum, în prezenţa lor, atât cei ce luaseră cărţile, cât şi alţii, luau din cărţi, umplându-şi buzunarele sau genţile ori ascunzându-le pe sub haine pentru a le lua acasă.