Ancheta de la Alba Iulia – Traian Dorz

Pe ziua de 30 martie, seara, eram la Alba Iulia, pregătit ca a doua zi la ora opt să fiu la Miliţia oraşului pentru cercetările la care eram chemat. Am rămas peste noapte la casa fratelui Lucian Rus, unde am aflat despre tot ce se întâmplase la confiscarea cărţilor noastre şi la percheziţia din casa lui. Fraţii care participaseră la confiscarea cărţilor povesteau cum, în prezenţa lor, atât cei ce luaseră cărţile, cât şi alţii, luau din cărţi, umplându-şi buzunarele sau genţile ori ascunzându-le pe sub haine pentru a le lua acasă.

Am mulţumit sincer Domnului pentru că măcar în felul acesta El le dă şi acestor oameni prilejul ca să afle Cuvântul Său mântuitor. Cine ştie câţi dintre ei, ca şi maiorul care mă îmbrăţişase înainte de moartea sa, vor fi şi ei binecuvântaţi de Dumnezeu cu pocăinţă şi iertare prin citirea acestor cărţi. Slăvit să fie Domnul! Dacă şi acest necaz al nostru va fi spre osânda veşnică a unora dintre cei ce ne-au vândut ori ne-au pedepsit nevinovaţi, să facă El ca să fie şi spre mântuirea veşnică a acelora care, folosindu-se tot de acest necaz al nostru, vor alege prin pocăinţă iertarea Acelui Hristos pentru Numele Căruia eram noi daţi acum şi în mâinile lor. Dacă ploaia şi zăpada cad pe pământ şi nu se întorc înapoi până ce îl fac să rodească, nici sfintele cuvinte ale cărţilor noastre, ajunse la ei, să nu rămână fără rod.

Astfel în dimineaţa zilei de 31 martie, la ora opt, eram iarăşi cu Domnul meu Iisus Hristos prezent la Miliţia oraşului Alba Iulia, spunând ofiţerului de serviciu cine sunt şi pentru ce am venit.

Îndată am fost chemat la un civil mai în vârstă cu o înfăţişare mai inteligentă şi cu atitudine de pisică blândă. De altfel, feţele acestea inteligente ştiu să aibă o astfel de atitudine chiar şi atunci când îţi pregătesc cea mai nemiloasă cursă. Aşa cum văd că ni se pregăteşte nouă acum. Mi-a spus că este colonel şi că el se ocupă de problema noastră.

Au urmat trei zile lungi de anchete şi cercetări – ca pentru cine ştie ce crimă de uneltire primejdioasă împotriva ţării. Faţa, la început părând blândă şi binevoitoare, ştia să se transforme uneori în toate nuanţele asprimii şi ameninţării. Mai ales în prima zi. Mai târziu am aflat că şi faţă de ceilalţi fraţi ştiuse să fie şi mult mai dur.

După ce a obţinut ceea ce vroia, adică recunoaşterea mea liniştită că toate cărţile îmi aparţin mie, că eu le-am scris şi le-am tipărit, a doua zi m-a dat în primire pentru câteva ceasuri la un ofiţer tânăr care doar trebuia să-mi transcrie declaraţia mea la maşina de scris. Acest ofiţeraş, instruit probabil mai dinainte ori numai din caracterul său deformat de funcţie şi doctrină, m-a luat tare de la început cu nişte cuvinte şi expresii murdare, pe care nici n-ar trebui să le poată rosti un om nici faţă de nişte animale, dar-mi-te faţă de un om bătrân care îi declaram cu respect şi sinceritate tot adevărul de care nu-mi era nici ruşine şi nici frică… lăsându-l şi pe acest anchetator ca şi pe cel din 1959 de la Cluj să mă lege fără nici o împotrivire cu câte lanţuri vroia…

Faţă de fratele Sandu, am aflat că folosiseră nu numai cuvinte murdare şi tari, ci şi scaunele şi pumnii… Faţă de mine, cred că s-ar fi bucurat să aibă numai un cât de mic motiv să le folosească la fel. Îngrozitor, până la ce hal de înrăire pot fi făcuţi să ajungă oamenii, pretinşi inteligenţi, manieraţi şi culţi…

Mie nu-mi făceau nici un rău toate aceste mojicii şi josnicii, fiindcă eram pregătit de la început să sufăr absolut orice comportare la care te poţi aştepta din partea lor: înjurături, bătaie… orice. Ştiam de ce pot fi ei în stare. Vroiam să-mi iau în întregime partea mea de vină ori de brutalităţi asupra mea fără să doresc să mi se scadă nimic din ea. Ba chiar să-mi fie dată mie şi partea celorlalţi. De aceea declarasem cu seninătate şi cu linişte tot adevărul despre toate, exact aşa cum se petrecuseră… Dar aceşti oameni deveniţi altfel de creaturi nu ştiau să trateze diferit pe om şi om, ci sadic şi brutal ca şi cum fiecare om care îi cade în pumni ar fi mai dinainte cunoscut şi condamnat pentru cele mai mari crime şi nelegiuiri. De aceea şi eu mă aştept acum la orice, nu numai de la aceşti oameni, ci şi de la Calea pe care am pornit şi pentru care am fost rânduit.

O dată cu încheierea declaraţiei, ar fi trebuit să se termine totul până la decizia Procuraturii, dar nu s-a petrecut aşa. Venind superiorul, m-a luat din nou la întrebări. Vroia acum să ştie pe larg şi amănunţit despre toată istoria Oastei Domnului. Despre cauzele care au determinat apariţia ei, despre începutul şi desfăşurarea ulterioară a activităţii ei. Despre toate evenimentele ei mai importante, până astăzi.

– Despre toate acestea te rog să-mi vorbeşti cât mai amănunţit, zicea el, fiindcă este nevoie să le ştiu pentru a-mi fixa problema dumneavoastră în contextul general al evenimentelor şi evoluţiei faptelor din istoria Oastei Domnului.

Eu i-am zis:

– Mă bucur sincer de acest lucru, indiferent cu ce gând faceţi dumneavoastră ceea ce vreţi să faceţi… Totdeauna am dorit ca oricine se ocupă de noi să cunoască bine adevărul nostru, pentru ca, în atitudinea şi hotărârea pe care le va lua, să fie în deplină cunoştinţă faţă de adevărul acesta. Căci numai astfel şi responsabilitatea acelui om rămâne veşnică şi întreagă.

De fiecare dată când ajung în faţa cuiva care se ocupă de cauza Domnului, simt că trăiesc un moment de importanţă veşnică atât eu, cât şi cel din faţa mea. Cum era cu Pilat în faţa Mântuitorului. Ori cu Cezarul în faţa Sf. Pavel. Omul acesta poate niciodată nu va mai veni în faţa mea, ori eu în faţa lui, decât la Judecata lui Hristos şi, pentru ca atunci să nu fiu găsit vinovat nici faţă de Hristos, nici față de el, caut să mă port de pe acum în aşa fel, încât atunci să fiu liniştit şi la Cel Dintâi, şi la cel din urmă… Ce bine ar fi dacă toţi cei care se interesează despre adevăr ar proceda ca acest colonel care doreşte acum a cunoaşte limpede Lucrarea Oastei Domnului, apoi a o judeca…

– Domnule Dorz, îmi zise el, eu v-am cunoscut pe dumneavoastră mai de mult, v-am citit poeziile şi unele lucrări şi doream mult să stăm odată de vorbă împreună. Dar în alte condiţii, nu în astea.

– Nu-i nimic, domnule colonel, i-am răspuns eu, mă bucur că, dacă a trebuit să se întâmple şi aşa, măcar să am a face cu cineva care ne cunoaşte, nu cu un necunoscător al nostru. Cum am avut de atâtea ori în lungile noastre încercări de mai ‘nainte, când ne-au osândit pe nedrept cei care nu ne-au cunoscut şi nici nu ne-au întrebat ca dumneavoastră, ca să ne cunoască. Cei care nu ne cunoşteau, nu-i prea mare mirare că ne-au judecat pe nedrept ori ne-au osândit chiar nejudecaţi. Acum cineva care ne cunoaşte, credem că ne va judeca cel puţin după dreptate.

– Pe mine mă preocupă de multă vreme problema Oastei Domnului şi adevărul ei istoric. Am dorit mult să aflu acest adevăr dintr-o sursă competentă, dar până acum n-am avut această ocazie. Acum mă bucur că o am şi vă rog să-mi descrieţi cât mai detaliat totul, după cum v-am mai cerut. Cine a înfiinţat Oastea Domnului şi când? Ce rol au avut în ea preotul Trifa, mitropolitul Bălan, dumneata şi alţii? Ştiu şi de învăţătorul Marini de la Săsciori, dar el, prin moartea lui grabnică, n-a avut o prea mare importanţă. Când a murit preotul Trifa şi cum s-au desfăşurat apoi evenimentele mai importante? Ce cărţi a scris el? Câte reviste a scos? Ce denumire au avut? Cum a fost cu tipografia? Dar dumneata ce cărţi şi ce reviste ai tipărit înainte de 1948? Dar după? Ce rol a avut Viorel Trifa în Oaste? Dar Wurmbrandt, dar Moldoveanu? Când aţi cerut legalizarea Oastei şi cu cine aţi stat de vorbă în problema asta? Câtă închisoare ai făcut şi unde?…

A trebuit să-i declar mai întâi verbal, foarte amănunţit, mai răspunzând pe parcurs şi la alte întrebări privitoare la nelămuririle care le mai avea. I-am vorbit foarte cinstit şi sincer, cald şi deschis la toate. Iarăşi nu avea de ce să-mi fie nici ruşine şi nici frică de nimeni şi de nimic. Faptele erau cunoscute, iar eu umblam în lumina lui Dumnezeu şi la lumina zilei cu toate. Dimpotrivă, îmi făcea o mare bucurie să-i spun cât mai pe larg aceste adevăruri.

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 116