La începutul lunii aprilie, după înţelegerea luată la Patriarhie, am bătut la uşa Episcopiei de la Oradea. Am fost primit cu un zâmbet de largă bunăvoinţă şi, după formula respectuoasă şi obişnuită de prezentare, am spus pe scurt Prea Sfințitului Vasile despre încheierea de la Patriarhie şi despre trimiterea mea la dânsul pentru continuarea dialogului început.
– Am vorbit amănunţit cu părintele patriarh – îmi zise dânsul cu un zâmbet mulţumit. A rămas plăcut impresionat despre vizita pe care i-ai făcut-o şi de cele discutate. Mi-a spus că într-adevăr trebuie făcut ceva pentru reglementarea problemei. Va trebui ca dumneavoastră să faceţi o scrisoare, un memoriu, o cerere către Sfântul Sinod, în care să arătaţi toată situaţia actuală şi felul cum vedeţi rezolvarea. Bineînţeles în cadrul legilor existente ale Bisericii.
În afară de asta am trecut şi pe la Departamentul Cultelor. Cunosc bine pe domnul director C… şi el m-a întrebat:
“- Părinte Episcop, aveţi vreo problemă acolo în Bihor cu Oastea Domnului, cu Dorz şi ceilalţi?
– Nu avem nici o problemă, i-am răspuns, niciodată n-am avut.
– Atunci de ce nu colaboraţi cu oamenii aceştia? Dacă sunt cinstiţi, noi avem nevoie de astfel de oameni. Ştiam că Dorz avea nişte proverbe frumos versificate. Vorbeşte cu el să le tipărim la vreo editură…”
De aceea te rog, frate Dorz, când vii cu memoriul despre care am vorbit, adu-mi şi o selecţie din cele mai frumoase proverbe, să le înaintăm la Departament pentru aprobarea tipăririi. Şi mai adu-mi şi vreo 30 de cântări ale Oastei, alese cum ştii, cele mai potrivite, pentru a fi cercetate şi aprobate spre a fi folosite în biserici la diferite momente ale slujbei. Şi, când vor fi bine pregătite aceste lucrări, te rog, vino să pornim la drum.
– Sunt 30 de ani, Prea Sfinţite Părinte Episcop, de când am mai făcut o astfel de încercare. Ce bine era dacă de atunci s-ar fi rezolvat creştineşte această problemă atât de clară şi de importantă! De câte suferinţe şi jertfe, şi pagube sufleteşti şi trupeşti am fi fost scutiţi cu toţii dacă se rezolva atunci…
– Atunci nu se putea! Se vede că şi jertfele şi suferinţele acelea îşi aveau rostul lor. Acum însă este altceva. Acum se poate discuta… Acum atmosfera este cu totul alta. Acum putem dialoga împreună şi, adăugă zâmbind, ştii cum spune proverbul: “mai pune românul, mai lasă jupânul”…
(Da, gândii în sinea mea cu o oarecare mâhnire: tot românul să pună. Tot bietul român…).
– Trebuie să ne rugăm fierbinte, am şoptit eu, ca Dumnezeu să îndrume totul pe făgaşul cel bun. Este atâta nevoie să se ajungă în sfârşit la armonia şi colaborarea fericită spre binele tuturor, atât al Bisericii cât şi al patriei noastre. În ce ne priveşte pe noi, suntem din toată inima hotărâţi, după cum am fost totdeauna gata la orice pentru armonia şi colaborarea asta.
Fiind vremea ceaiului de dimineaţă, părintele episcop a fost poftit la masă… M-am ridicat să plec, dar dânsul a zis:
– Nu pleca. Te rog, vino să luăm un ceai împreună; e vremea Postului şi vom mânca de post… Vom mai vorbi împreună şi acolo.
Am căutat să mă scuz, dar îmi era tot aşa de greu şi să refuz, şi să primesc. Până la urmă, am ascultat folosind şi timpul mesei în doi, pentru a mai adânci discuţiile noastre asupra celor ce le aveam de făcut.
Ne-am despărţit mult apropiaţi. Trecuseră mulţi ani aspri şi despărţitori de la marile noastre confruntări din anii ‘70. Într-adevăr, acum atmosfera era alta. Dar câtă suferinţă s-a cerut pentru ca acum să fie aşa. Numai dacă ar da Dumnezeu să fie de durată această stare – şi nu doar o părere trecătoare.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 375
