În acel aprilie 1936 am fost încorporat la un regiment din Oradea…
S-a petrecut atunci un fapt zguduitor la plecarea mea. Nu voi uita niciodată lacrimile şi durerea despărţirii cu care m-a îmbrăţişat părintele Iosif.
– Dacă ştiam că Oprişan nu mă ajută – zicea el – m-aş fi dus singur la Bucureşti, la Marele Stat Major şi aş fi făcut totul să obţin ca să faci armata aici, la Sibiu. Te-am fi avut astfel aici, lângă noi…
Zicea acestea pentru că, încă cu mult timp înainte, aranjase cu Oprişan să intervină la Bucureşti, ca să obţină pentru mine o dispoziţie specială, să pot fi încorporat într-o unitate militară din Sibiu. Dar Oprişan nici n-a obţinut nimic, nici n-a spus părintelui acest lucru, înşelându-i astfel buna lui credinţă. Numai Domnul știe dacă a făcut-o cu știință sau cu neștiință… dar acest lucru l-a îndurerat mult pe părintele Iosif. Şi l-a lipsit de multul ajutor care i l-aş fi putut da la muncă, fiind mai aproape de dânsul. Acest lucru mi l-a scris îndurerat atât mie cât şi fratelui Maliţa, la Oradea, în repetate rânduri, pe când îmi făceam stagiul militar la Oradea. Mi l-a împărtăşit nemângâiat apoi şi la întâlnirile noastre ulterioare din concediile şi permisiile pe care, aproape în întregime, mi le-am petrecut la Sibiu.
Câte lacrimi am vărsat pe scrisorile lui pe care, cu toată munca grea şi starea agravată a sănătăţii sale, îşi găsea totuşi timp să mi le scrie.
“…Ce mult îmi lipseşti! – îmi scria în una din acele scrisori. Am rămas aici numai cu Marinel (aşa îi zicea el cu drag adesea fratelui Marini), care şi el e slăbuţ şi bolnav… Ceilalţi sunt acum absorbiţi total cu… alte treburi. Mi s-a dat şi în privinţa asta încă o cruce pe lângă cele multe ce le am de dus…”
Curând a căzut din nou la patul zăcerii. A trebuit să se ducă la Braşov pentru o altă operaţie. Chiar şi de acolo din spitalul de la Braşov, am primit atunci la Oradea, din partea lui, 500 de lei și o altă scrisoare, nespus de duioasă şi de mângâietoare. Banii erau din strictul său necesar, pentru spitalizare şi medicamente.
Îi scriam şi eu cu multe lacrimi ori de câte ori îmi îngăduiau condiţiile în care se făcea armata atunci. Şi, când mai puteam, îi trimiteam poezii noi de care – îmi spuneau mai târziu fraţii – când le primea, se bucura ca un copil şi le citea cu glas tare tuturor.
Mi-a trimis adeseori unele subiecte de care avea nevoie la foaie sau la calendare ca să le lucrez…
Ce mult mă bucuram când îl vedeam mulţumit şi fericit! Îmi scria aceasta îndată…
Am păstrat cu sfinţenie toate aceste scrisori primite de la el multă vreme. Dar, peste ani, când a venit primul foc mare peste comorile amintirilor mele, mi-au ars şi acestea toate cu ele.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 264
