Când, în Vinerea Patimilor, am ieşit din lagăr, mi se dăduse o “Foaie de Liberare” cu care trebuia să mă prezint la Poliţia de Siguranţă în cel mult trei zile de la sosirea mea acasă.
După ce au trecut cele trei zile de Paşti, pline de bucurie, cu fraţii de aproape şi cu cei care veniseră de departe auzind că am fost eliberat mi-am luat “Foaie de Liberare” şi m-am dus iarăşi la şeful cel uriaş de la Beiuş.
– Ei, ai venit?
– Da!
– Cum a fost?
– Aşa şi aşa!
– Ei, îţi pun în vedere ca, pe viitor, să întrerupi orice activitate cu Oastea aia a Domnului. Altfel ajungi din nou la noi. Şi atunci nu va mai fi aşa de uşor cum a fost acum. Ai înţeles?
– Da!
După ce îmi scrise numele într-un registru şi mai însemnă ceva în dreptul numelui meu, îmi întinse foaia mea şi îmi zise:
– Acum pleacă. Peste două zile te prezinţi din nou la noi. Vei fi aici poimâine, la ora 6 dimineaţa!
Peste două zile, la ora 6 dimineaţa, eram la poarta lor din nou. Poarta era închisă, dar de dincolo un paznic – poliţist îmi zise:
– Vino mai târziu, pe la 8 – w010.
M-am dus în parcul oraşului. M-am plimbat, am stat pe bănci… Şi la ora 8 am fost din nou acolo. Poarta, din nou închisă, iar de dincolo de poartă, glasul paznicului – poliţist:
– Vino mâine, la ora 6!
Astfel începură drumurile cu şicanări, cu amânări, cu ameninţări… Zile care îmi părură mai grele decât cele din lagăr, fiindcă nu ştiam când mă mai reîntorc. Motive se puteau găsi destule.
Aceste zile au fost totuşi unele dintre cele mai umblate în nădejdea şi în părtăşia cu Domnul. Mă simţeam în totul, mai mult ca oricând, depinzând numai de El. Mergeam cu rugăciuni de cerere şi mă întorceam cu rugăciuni de mulţumire către El.
După două săptămâni de la “liberarea” mea, făcusem de multe ori cei opt kilometri dus şi întors pe jos, de acasă şi până la Siguranţă. Nu ştiam cât va mai dura starea asta, dar mă rugam Domnului să-mi dea puterea de a răbda totul liniştit până la capăt.
Într-o zi, când din nou m-am prezentat, după cum mi se spusese, şeful îmi zise:
– Acum nu mai pleci! Rămâi aici. Mâine vei merge la Oradea. Eşti arestat din nou.
– Pentru ce?
– Ţi se va spune acolo! Până deseară, deocamdată, ai de lucru aici!
Şi, scoţându-mă afară, îmi arătă grădina:
– Vei uda toate straturile alea şi le vei săpa pe astelalte.
Iar paznicului – poliţist:
– Ai grijă de el! Vezi să lucreze bine!
Dimineață, la plecarea mea de acasă, nu-mi luasem nici mâncare, nici haine mai groase, ştiind că mă voi întoarce, ca de obicei, iarăşi. Era în luna mai. Totuşi noaptea era frig.
Am muncit toată ziua flămând… Fiindcă în astfel de stări, plecând dimineaţa de acasă, nici nu puteam mânca aproape nimic. Apoi am tremurat de frig toată noaptea, închis într-o cameră goală.
Dimineaţa, însoţit de paznicul – poliţist, am ajuns la Oradea, la locul cunoscut, unde mai stătusem şi în ianuarie. Am fost dat din nou în paza lui Zoli-baci, cel cu coada de mătură.
– Lase-l aici la mine. Am io grije de el!
O săptămână trecu astfel fără să mă mai întrebe nimeni nimic. De acasă, venise, prin gardian, până la mine, în două rânduri, câte o traistă de mâncare, prin care îmi ţinui astfel viaţa în încercarea mea cea nouă. În a opta zi, fusei scos şi dus în camera unui ofiţer anchetator:
– Spune, cum a fost cu propaganda religioasă pe care ai făcut-o în spitalul de răniţi sovietici la Beiuş?
– Nu pot înţelege despre ce este vorba!
– N-ai făcut tu, cu ostaşii, propagandă religioasă la spitalul de răniţi din Beiuş în 1945?
– N-am făcut decât o serbare religioasă cu daruri pentru răniţii români şi ruşi care se găseau acolo, în spital, atunci. Dar totul a fost făcut cu învoirea şi concursul direcţiunii spitalului, care ne-a şi mulţumit la urmă. Ce-a fost rău în asta?
– Propaganda religioasă pe care aţi făcut-o printre răniţii sovietici! De unde aţi avut cărţile religioase pe care le-aţi împărţit printre ei?
– De la librărie! Le-am cumpărat!
– Ce cărţi erau?
– Evanghelii şi Testamente tipărite în limba rusă. Şi încă o carte, “Înapoi la Dumnezeu”.
– Cine le-a tipărit? Tu?
– Nu eu! Eu nici nu ştiu ruseşte. Cum le puteam tipări eu?
– Aici, aşa stă scris că tu le-ai tipărit, în tipografia ta!
– Eu nici n-am avut niciodată tipografia mea! Tot ce am scris eu am tipărit pe la alţii, plătind sau închiriind.
– Cine tipărise cărţile acelea, dacă nu le-ai tipărit tu?
– Nu ştiu ce tipografie de la Bucureşti. Erau în toate librăriile. Şi la Oradea erau. Dar e uşor de aflat cine tipăreşte o carte, fiindcă pe fiecare sunt imprimate numele şi adresa tipografiei din care a apărut.
– Deci nu le-ai tipărit tu?
– Nu!
– Bine! Dă ici o declaraţie!
Am scris declaraţia cerută, potrivit cu cele ce le făcusem şi cu cele ce le discutasem.
Apoi am fost dus iarăşi sub paza lui Zoli-baci, în celula mea. Astfel, mi-am dat seama care era cauza pentru care fusesem adus aici din nou.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 49
