– Care a fost cel mai efectiv mijloc de propagandă al Oastei?
– Cartea, cuvântul scris în cărţile şi foile răspândite în cele mai largi pături ale poporului. Cartea este lumină şi eliberare. Oricine pune o carte bună în mână unui om sau a unui popor îi deschide aceluia ochii şi îi aprinde o lumină în întuneric. Dar oricine ia unui om sau unui popor din mână o carte, acela îi stinge lumina şi îi orbeşte ochii… De aceea Oastea Domnului, în decursul celor şaizeci de ani de existenţă a ei, a depus nişte eforturi şi jertfe extraordinar de mari pentru a aprinde şi răspândi în popor lumina cărţii sufleteşti.
S-au tipărit şi răspândit în decursul acestor ani milioane de cărţi şi reviste, calendare şi foi religioase, la preţul cel mai scăzut posibil, spre a fi la îndemâna tuturor. Acestea au adus un aport nebănuit de mare la moralizarea şi culturalizarea maselor celor mai largi ale poporului nostru în una dintre cele mai critice vremuri ale istoriei noastre. Cărţile Oastei au dat o nouă dimensiune credinţei şi o nouă morală unor mari mulţimi. Au tămăduit multe răni sociale şi au culturalizat şi înnobilat sufleteşte mari mulţimi de cititori, mai ales dintre muncitori şi ţărani. Mulţi învăţau carte numai din dragostea de a gusta scrisul acestor cărţi. Va veni odată vremea să se recunoască şi aceasta.
– Care a fost activitatea dumitale publicistică înainte de 1948 şi după?
– Încă din 1931-1932, deci de la vârsta de 17-18 ani, am început să scriu şi să public lucrări religioase prin gazetele şi cărţile Oastei Domnului, care îşi avea sediul la Sibiu. Din 1934 am fost chemat acolo şi am făcut parte din redacţia preotului Iosif Trifa, cel care înfiinţase Oastea Domnului în 1923. Până în 1948 am tipărit legal aproape douăzeci de titluri de cărţi şi calendare, în zeci de mii de exemplare, apoi reviste şi foi cu tiraj foarte mare pentru vremea aceea şi cu răspândire nu numai în ţară, ci şi peste hotare, în alte ţări şi continente.
După 1948, când fără voia noastră am fost aruncaţi în ilegalitate, noi totuşi am continuat pe cât am putut să lucrăm tot aşa, nu numai fiindcă eram convinşi că munca noastră este tot aşa de necesară ca şi înainte, dar şi pentru că eram mereu tot mai solicitaţi de mulţimea de cereri din partea fraţilor din Oastea Domnului, dar şi a altor cititori. Am scris şi am răspândit cât am putut de mult în tot timpul acesta lucrări de acelaşi conţinut şi de aceeaşi natură cum fuseseră şi cele tipărite legal.
– Dar acest lucru nu-ţi era autorizat să-l faci!
– Suntem un popor de peste 20 de milioane de ortodocşi şi totuşi aceste milioane de suflete nu avem în ţara noastră acum nici măcar o editură care să tipărească o carte religioasă în tiraje de masă. Nu avem o gazetă religioasă în tiraj suficient. Nici măcar cărticica de rugăciuni tipărită de Biserică, aşa cum este, veche de sute de ani, nu se poate găsi decât de 3-4 la sută dintre credincioşi… Şi preţul ei este nespus de ridicat. Nici măcar calendarul-foaie de perete nu se găseşte în număr suficient să-l cumpere omul, o dată pe an, deşi se vinde cu 10-15 lei… O simplă bucăţică de hârtie… Şi nevoile sunt atât de mari. Cum atunci să nu faci tot ce poţi pentru acoperirea acestor nevoi? Mai ales că noi avem o tradiţie de zeci de ani în privinţa literaturii religioase. Şi avem o mare masă de cititori formaţi.
– Cum, dar Biserica nu tipăreşte cărţi şi gazete religioase? «Telegraful Român» de la Sibiu ce-i?
– Biserica tipăreşte lunar sau trimestrial o serie de reviste teologice scrise de erudiţi şi pentru erudiţi, în tiraje minime şi cu conţinut savant, istoric, dogmatic, folcloric, social-politic etc., de interes strict clerical ori oficial-informativ, dar fără absolut nici o legătură cu cele mai arzătoare probleme şi trebuinţe adânc sufleteşti ale oamenilor. Aceste reviste ajung numai în biblioteci şi pe cele mai multe nu le mai răsfoieşte nimeni niciodată. Netăiate, îngălbenesc şi pier acolo. Tot aşa se întâmplă şi cu puţinele cărţi de cult tipărite în tiraje totdeauna insuficiente şi, pe lângă că sunt foarte scumpe, se tipăresc foarte rar şi nici nu ajung la masa credincioşilor. Iată ceea ce avem.
Ba mai mult, vă spun acum o realitate foarte tristă, dar adevărată: ştiu un mare număr de credincioşi ortodocşi care, pentru a citi o pagină de tâlcuiri biblice – chiar şi numai din Vechiul Testament – se abonează la revista «Cultului Mozaic» şi cumpără cărţile rabinului evreu Moses Rosen. Aceste reviste şi cărţi se găsesc în număr oricât de mare şi la un preţ destul de ieftin. Oamenii, în lipsă totală de altceva, le citesc, deşi în ele apar referiri jignitoare la adresa credinţei noastre creştine. Evreii sunt doar 30 de mii de suflete în ţara noastră şi ei totuşi au ştiut să se organizeze atât de frumos şi de bine, că au şi reviste şi cărţi. Să nu ne consideraţi antisemiţi, căci noi iubim acest popor biblic care este poporul lui Dumnezeu, căruia noi, toate celelalte popoare, îi datorăm o dragoste şi preţuire deosebită, dar nu putem să nu vedem cu durere că noi nu putem face aşa cum fac ei. Şi noi suntem 20 de milioane şi nu avem aproape nimic. Pentru asta am lucrat.
– Ne cam iei în vârful peniţei, domnule Dorz!
– Aceasta nu-i o glumă, domnule colonel. Este o tragedie şi vorbesc despre ea cu toată durerea sufletului meu. Eu sunt un om simplu, ca Badea Cârţan, acel cioban de la Făgăraş de acum o sută de ani care, tot aşa, vedea nevoia de carte a poporului şi, cu riscul vieţii sale, a adus cartea sufletească din Bucureşti peste munţi, peste graniţa cea nedreaptă de atunci în acest Ardeal care a avut atât de mult de suferit din lipsa luminii şi a libertăţii sufletului său. Dacă nu era atunci nimeni care să se ocupe de asta, era el, un om simplu, dar cu un suflet uriaş. Acum, tot aşa, dacă nimeni nu se află să-l doară de această stare, iaca, fac şi eu ce pot, ca el. Şi tot cam cu acelaşi preţ.
Urmă o pauză… Anchetatorul privea nu ştiu unde… (…)
Revenindu-şi, colonelul mă întreabă:
– Cum ai trimis în străinătate lucrările dumitale care s-au tipărit acolo? Scrise de mână ori scrise la maşină?
– Cele mai multe scrise de mână!
– Păcat. Cândva lucrările dumitale vor constitui un patrimoniu naţional.
– O, domnule colonel, cine se mai gândeşte astăzi la asta? (Drept să spun, nu-l credeam. Altfel, s-ar fi purtat chiar şi el altcumva). De aţi şti dumneavoastră câte dintre aceste lucrări mi-au fost arse de Securitate, câte mi le-au ros şoarecii ori mi-au putrezit pe unde le-am putut ascunde în grabă. Dar acum oare nu se întâmplă tot aşa?
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 116
