E vremea cântăritului. E vremea când omul își cântărește rodul, să afle cât a dat grâul, porumbul, via, etc. Să facem așa și cu viața noastră cea duhovnicească. Cântăriți-vă! Să ne cântărim viața cea sufletească, să aflăm cum stăm și cu greutatea credinței, vieții și faptelor noastre.
Cât de puține sunt cu adevărat curate dintre toate cuvintele pe care oamenii le scriu și le citesc, și le ascultă, și cât de multe dintre acestea sunt intinate cu desfrânare, cu lăcomie, cu minciună, cu prefăcătorie… cu atâtea și atâtea alte păcate ca acestea! Mai toate cuvintele care se strigă sau se șoptesc de către oameni, care se gândesc sau se scriu pe hârtie, sau se împrăștie pe unde, în văzduhul întregului pământ, printre oameni, care se proclamă de la catedre sau se răspândesc pe străzi, sau se rostesc chiar prin locașurile de adunare ale diferitelor religii sunt, în felul acestea, în cea mai mare parte pătate de atingerea vreunuia sau a mai multora din aceste păcate.
În acest an*, duminicile a XI-a și a XII-a după Rusalii încadrează un hotar de an bisericesc. La 1 septembrie începe un nou an bisericesc cu pericopa evanghelică cunoscută din Luca 4, 16-22 și cuvântul Domnului în Sinagoga din Nazaret: “Duhul Domnului (…) m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor dezrobirea (…) și să vestesc anul de îndurare al Domnului…”
Pentru că este un sfârșit de an bisericesc, se impune un bilanț. Și de aceea, în Duminica a XI-a după Rusalii, aflăm că “asemănatu-s-a Împărăția cerurilor unui împărat care a voit să se socotească cu slugile sale” (Matei 18, 23).
Cât s-a înstrăinat țara noastră de gândirea duhovnicească, ne este o dovadă mărturisirea unui preot din Covurlui. Este vorba despre părintele I. Carp, care în fiecare număr de duminică al ziarului “Acțiunea” din Galați are câte un articol despre starea vieții sufletești la noi. În numărul cu data de 22 ianuarie (1934) al acestui ziar , sfinția sa face niște mărturisiri care arată ce rău am ajuns cu credința noastră, chiar și la sate și cât e de făcut în această privință pentru a aduce o îndreptare.
Iată înseși cuvintele sfinției sale: “Niciodată vreun parohian nu mi-a deschis ușa ca să mă întrebe ceva despre învățătura cea mântuitoare a Domnului.
Săracilor li se binevesteşte. (Matei 11, 5)
Nu sărăcia, ci pofta podoabelor este piedica faptei bune.
La săvârşirea faptei bune, dacă noi voim aceasta cu adevărat, nimic nu ne poate împiedica: putem fi săraci, slăbiţi şi bolnăvicioşi, neînsemnaţi, din starea de jos, încă şi robi şi slugi. Nici sărăcia, nici slăbiciunea trupului şi boala, nici robia sau altceva de felul acesta nu poate să ne împiedice de a fi îmbunătăţiţi. Dar ce vorbesc eu despre sărac, despre rob, despre cel neînsemnat! Ba chiar şi când şezi în închisoare, nici aceasta nu te poate împiedica de la fapta bună. Cum aşa? Vă voi spune, iubiţilor!
Plata păcatului este moartea. (Romani 6, 23)
Dacă ia aminte cineva la omul mâncat de poftele lumii și la cel care urmează căile lui Dumnezeu, vede la dânșii mari deosebiri nu numai de la faptă la faptă, de pildă, că unul poftește după băutură, pe când celălalt nu; ci și în înfățișarea lor întreagă se vede că astfel este unul, altfel celălalt. Omul lumesc este mai zvăpăiat, mai tulburat, mai împins spre o poftă sau alta. Omul duhului este mai tihnit, mai gânditor. Omului lumesc nu-i dau pace poftele lui, îl scot din casă afară. Vrea să se mai vadă cu ai lui, să se înhăiteze cu cei mâncați de gusturi asemenea cu ale lui, pentru ca să se zbânțuiască mai turbați în gustarea păcatului.
Ați văzut bețiv care să-și ia clondirul cu vin sau rachiu și să meargă acasă la el sa-l soarbă în tăcere? Aș! Nu-l lasă inima să facă aceasta singur.
Îndată ce credinciosul Domnului îi alungă hotărât și pentru totdeauna de la el pe ademenitorii lui cei răi și arată că vrea de acum cu tărie să-L urmeze pe Domnul și Mântuitorul său Iisus Hristos, vrăjmașul satana pornește împotriva lui o altă prigoană și mai nimicitoare. În astfel de vremi, cel prigonit are de obicei doar puține locuri de scăpare. Unii credincioși își caută, în prigonire, scăparea în adăpostul omenesc, dar în felul acesta ei îi pun în primejdie pe cei care le-au arătat bunăvoință și i-au adăpostit. În zilele tiraniei, vrăjmașul luptă cu toată armătura sa nedreaptă și silnică. Și nu se dă în lături de la nici o nelegiuire. De aceea credinciosul trebuie să ia și el toate armele Duhului Sfânt, fiindcă bătălia va fi lungă și grea. Dar izbânda i-o asigură Dumnezeu.
Nu mai înșela pe nimeni, nici să-și lase soțul, nici să-și lase credința. Nici să-și lase frații, sau casa, sau pâinea, sau cinstea, sau taina – numai pentru ca tu să ai, sau vrăjmașul să aibă vreun folos de la el. De la sinceritatea, sau neștiința, sau slăbiciunea semenului tău! Păcatul înșelătoriei este totdeauna o vină. Dar când este făcut în numele adevărului și al sfintei credințe, – el este de o mie de ori mai vinovat.
Am păcătuit fiecare, și mai păcătuim încă.
Rămâneți tari. (Galateni 5, 1)
A fi creștin înseamnă să fii hotărât a urma lui Hristos. Sfântul Augustin spunea că nehotărârea e cel mai mare păcat împotriva mântuirii.
Cel ce se îndoiește – zice sfântul Apostol Iacov – seamănă cu valul mării tulburat și împins încoace și încolo de vânt. Un astfel de om să nu aștepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât și nestatornic în toate cărările sale (Iacov 1, 7-8).
Nimic mai neplăcut decât să ai de-a face cu un om nehotărât și schimbăcios, care te lasă în baltă când ți-e lumea mai dragă. Un astfel de om acum te laudă și-ți ridică osanale, acum te vorbește de rău și aruncă asupra-ți cu noroi și batjocuri. Pentru el e tot una și da, și nu. Aceasta e purtarea celor ce sunt în felul lumii (II Corinteni 1, 17).
Vine tineretul Tău la Tine ca roua. (Psalmi 110, 3)
Multe lucruri bune și multe biruințe a adus în țara aceasta Oastea Domnului. Una dintre aceste biruințe este, desigur, și mobilizarea tineretului și strângerea lui sub steagul Domnului Iisus. Alături de frații lor mai vârstnici, sute și mii de tineri se luptă astăzi în ostășia Domnului din Biserica Lui. Adunările Oastei sunt pline de tineri voluntari care însuflețesc și aprind adunările cu focul tineresc pe care Duhul Sfânt l-a aprins în inimile lor.
Câtă bucurie, să vezi cum tineri, fete și feciori, Îl slăvesc pe Domnul ca niște privighetori ale Domnului, alături de părinții lor, prin adunările Oastei!