Nu mai înșela pe nimeni, nici să-și lase soțul, nici să-și lase credința. Nici să-și lase frații, sau casa, sau pâinea, sau cinstea, sau taina – numai pentru ca tu să ai, sau vrăjmașul să aibă vreun folos de la el. De la sinceritatea, sau neștiința, sau slăbiciunea semenului tău! Păcatul înșelătoriei este totdeauna o vină. Dar când este făcut în numele adevărului și al sfintei credințe, – el este de o mie de ori mai vinovat.
Am păcătuit fiecare, și mai păcătuim încă. Dar am recunoscut prea puțin și îndreptăm prea puțin. Știm adesea că ceea ce facem este rău, fiindcă făptuirea acestora și urmările lor, dovedesc aceasta. Și totuși din duhul încăpățânat de mândrie nu vrem să recunoaștem aceasta. Și mai puțin, să încetăm!
Inima noastră ne învinuiește oricând păcătuim, conștiința noastră ne mustră, frații ne sfătuiesc, situația ne incomodează și ne face să suferim. Și totuși adesea mândria nebunească nu lasă gura noastră să-și reverse mărturisirea vinovăției și cuvintele de pocăință. Nici îndărătnicia nu lasă ochii noștri să se plece cu lacrimile amare ale întoarcerii. Și ale cererii de iertare. O, dacă n-ar fi așa cu prea mulți dintre noi!…
Câtă vreme prietenia Domnului Iisus (Ioan 15, 14) și plăcerea stării cu El în rugăciune, umple toată inima credincioasă, – omul nu mai dorește nimic altceva pe lume. Prietenia Domnului și dragostea frățească îi este de-ajuns. Foarte curând, ispititorul aruncat din locașul inimii omului, revine iarăși însoțit mai încă și de alte șapte puteri ispititoare. Vine însoțit și de ceilalți asociați ai lui, care erau mai înainte plăcuți tovarăși de petreceri vinovate, de desfrâu și de păcate pentru om. Dar mult mai înrăiți decât înainte.
Mijloacele cu care cei răi vor să ne atragă din nou sufletul în mocirla din care abia ne scosese Domnul, sunt multe și felurite. Iar stăruința cu care ei se luptă să reușească, este îndelungată și primejdioasă. Vai, spre nenorocirea multora dintre noi, aceștia adesea reușesc să ne abată, să ne clatine în hotărârea luată. Și să ne aplece iarăși în păcat. Rupându-ne dulcea legătură și unitatea cu Hristos și cu ai Săi, – care abia ni se închegase. Atunci aruncăm Crucea lui Hristos și luăm iarăși paharul lumii. Uităm fericirea prezenței Lui, și ne îmbătăm zâmbind vinovați ispititorului.
Lepădăm îmbrăcămintea curăției lui Hristos și ne îmbrăcăm iarăși cu zdrențele din vechiul gunoi blestemat, iar urmările nefericite nu întârzie să se arate. Pedeapsa căderii, pedeapsa Domnului, pedeapsa conștiinței, vine ca o palmă și ca o nuia usturătoare și meritată spre a ne trezi, ca venindu-ne în fire, să ne smulgem – dacă mai putem – de la porcii și dintre porcii păcatelor, și să ne întoarcem iarăși acasă (Luca 15, 20).
O, atunci încep să curgă mărturisirile căderii și lacrimile pocăinței: „… Nu mă pedepsi Doamne, în mânia Ta…” Abia atunci vede omul în toată grozăvia ei urâciunea ademenirii duhurilor pierzătoare. Își dă seama omul de rolul criminal – cum cei răi sunt toată cauza nenorocirii căderii sale și, cu sufletul plin de scârbă, el strigă: “Depărtați-vă, depărtați-vă de la mine! Afară cu voi!” Și în vecii vecilor nu va mai sta de vorbă cu ei. Ci îi va ocoli cu cutremur și cu scârbă. Aceasta va fi apoi și meritul său dar și salvarea sa.
Traian Dorz, Porțile veșniciei
