Meditații

Preaiubitul inimii mele, cine să-mi spună, în clipa prăbuşirii mele, că Tu nu Te-ai schimbat? Care este glasul, mai tare decât cel al mâhnirii, pe care îl simt acum zdrobindu-mă? Vino, glas dulce al vindecării mele, şi ridică-mi sufletul doborât ca de o înmormântare! Vino, dulce lumină a speranţei mele, şi refă-mi inima sfâşiată ca o catapeteasmă! Vino, dulce căldură a iubirii, alungă-mi îngheţul întunecat ce mă învăluie şi mâhnirea ce mă apasă ca o lespede grea şi rece!

Când aud un cuvânt al cărui înţeles nu-l pot cuprinde nici accepta, – să nu mă grăbesc să răspund cu mâhnire! Inima mea mâhnită nu m-a sfătuit bine niciodată, pe drumul meu. Gândul meu mâhnit nu mi-a înţeles niciodată cuvintele Lui. Ochii mei mâhniţi nu mi-au putut vedea limpede niciodată Chipul Lui Drag. Lacrimile mâhnirii mele mi-au acoperit şi mi-au întunecat vederea Feţei Dragi.

Dar, oare, Cine eşti Tu, Care m-ai zămislit? Care este adevăratul Tău Nume? Tu, al Cărui Chip este nespus de frumos, al Cărui glas este minunat şi dulce, al Cărui sân este atât de cald şi mângâietor, o, Tu, a Cărui apropiere este atât de fericită, a Cărui amintire este atât de scumpă, a Cărui îmbrăţişare este atât de neuitată!… Prietenul tinereţii mele, salvatorul şi fericirea mea unică – Cine eşti oare într-adevăr Tu?

Ce minunat este să fii însoţitorul unui suflet plin de Hristos!

Ce har ceresc este să fii umărul pe care se reazămă o fiinţă sfântă în clipa fericitei ei slăbiciuni, din pricina purtării lui Hristos, pentru mântuirea altora!

Psalmul 52, versetul 5

Ce liniştitoare şi fericită este viaţa sufletului sincer ascultător de Dumnezeu! Viaţa trăită în rânduială şi în armonie cu tot Cuvântul Voii lui Dumnezeu, în mijlocul Bisericii Sale, în familia sa şi în mijlocul tuturor celor care-l înconjoară, este o viaţă fericită. Nici un adăpost nu este mai liniştitor decât pacea petrecerii ascultătoare în Casa lui Dumnezeu…, în comunitatea Bisericii Domnului, în rânduielile învăţăturilor ei şi în duhul şi frăţietatea ei. Nici o comoară nu-i mai scumpă ca pacea unui suflet care petrece într-o astfel de ascultare. În felul acesta se dovedeşte în chip dulce şi frumos lucrarea credinţei, osteneala dragostei şi tăria nădejdii sufletului credincios (I Tesaloniceni 1, 3).

Psalmul 53, versetul 1

Ce amară este constatarea aceasta din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ori de câte ori o citim! Şi mai ales ori de câte ori o simţim şi noi, ca o mare durere, copleşindu-ne inima, privind în jurul nostru la faptele şi la vorbele oamenilor. Pierderea credinţei, răcirea dragostei, nimicirea încrederii dintre oameni faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor au dus şi duc biata omenire la stricăciunea şi pierzarea cea mai grabnică şi mai deznădăjduită. Câtă vreme în sufletele oamenilor exista frica de Dumnezeu şi evlavia ascultării de El pe care le dă credinţa, bunele rânduieli sănătoase şi morale erau păzite în familie din tată în fiu, iar copiii, crescând în această atmosferă cucernică şi înfrânată, cuminţi şi ascultători, se ruşinau de păcat şi se fereau de purtările stricate.

Războiul cel mare a fost o nimica toată faţă de un alt mare război şi prăpăd pe care îl fac diavolul şi moartea cu ajutorul băuturilor. Acest război îl arată desenul alăturat. În  fruntea acestui război se văd cei doi comandanţi: diavolul şi moartea. Le râde barba de bucurie, văzând că au „muniţie“ destulă şi soldaţi destui (crâşmari), care bagă mereu gloanţe în „tun“. Cu acest război aprinde diavolul satele şi oraşele şi face cumplite pustiiri, cum  se vede în imagine. Pe urma acestui război rămâne prăpăd trupesc şi sufletesc: sărăcie, boală, bătăi,  omoruri, desfrânări,  sudalme, hoţii etc. etc. S-a făcut socoteala că băutura omoară într-un singur an atâţia oameni câţi a omorât războiul cel mare în patru ani. Iar sufletele omorâte, acelea, încă pe deasupra, pierdute pe veci.

Diavolul îşi are şi el, între oameni, o armată a lui, armata băutorilor, armata celor biruiţi de patimi şi fărădelegi, armata celor biruiţi de ispitele diavolului.

O, cum sporeşte de bine această armată! Noi, cu Oastea Domnului,  de ani de zile umblăm prin toată ţara, chemând pe oameni sub steagul Domnului Iisus, şi abia am aflat câteva mii de suflete, pe când diavolul strânge zeci şi sute de mii. Îndeosebi, vai! cât de grozav sporeşte armata băutorilor, armata beţivilor. Asta e cea mai puternică armată a diavolului. Şi Satana are grijă de ea să nu scadă.

Psalmul 53, versetul 8

Nădejdea nu trebuie să ne părăsească niciodată! Deznădejdea nu trebuie niciodată să pună stăpânire pe noi. Nu există nici o stare, oricât de grea ar fi, să dăinuiască pe totdeauna.  Nu există nici un asupritor, oricât de tare ar fi el, să rămână veşnic. Nu există rău care să nu se ducă şi nici bine care să nu vină! Numai să avem credinţă şi nădejde, adică curaj şi răbdare, până va birui Binele! Adevărata nădejde şi credinţă se bucură încă de pe acuma de lumina viitoare. Căci credinţa şi nădejdea cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi (Romani 4, 17). Câtă vreme suntem încredinţaţi că Dumnezeul nostru este Viu şi Puternic, nu avem drept să ne îndoim de nici una din făgăduinţele Cuvântului Său, căci El Însuşi garantează adevărul celor cuprinse acolo… Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Sale nu (Isaia 51, 6; Matei 24, 35).

În marţea cea mare, Iisus Mântuitorul S-a retras împreună cu apostolii Petru, Iacov, Ioan şi Andrei pe Muntele Măslinilor de unde a profeţit dărâmarea Ierusalimului şi sfârşitul veacurilor.

„Şi, stând El (Iisus) jos pe Muntele Măslinilor, ucenicii Lui I-au zis: «Spune-ne nouă care va fi semnul venirii Tale şi sfârşitul veacului acestuia?»