Am arătat şcoala de patruzeci de ani pe care a trecut-o Moise păscând oile în pustia Madian. Când s-a sfârşit această şcoală, Domnul a zis către Moise: „Şi acum vino să te trimit la Faraon, împăratul Egiptului, să scoţi din robie pe fiii lui Israel“ (Ieşirea 3, 10).
Trei ani de zile, cât a petrecut pe pământ, Domnul Iisus a scos mereu suflete din lume. Şi pe urmă a suferit răstignire „afară din tabără“… Era şi aceasta o predică vie că la Golgota poţi ajunge numai ieşind afară din „tabără“, afară din lume. La mântuire poţi ajunge numai ieşind din lume, pentru că, precum spunea Apostolul Iacob: „…prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu. Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu“ (Iacob 4, 4). De aceea a strigat acest testament, cu putere, şi Apostolul Pavel: Iar noi „să ieşim afară din tabără, la El“ (Evrei 13, 13).
Acum joi, la Înălţarea Domnului, se face iarăşi, [în] toată ţara, praznic de amintire şi de rugăciune pentru odihna celor morţi în război. Un lucru cuminte şi creştinesc a făcut statul nostru când a pus acest praznic, pentru că scumpii noştri morţi în război sunt morţii învierii noastre naţionale. Prin suferinţele, patimile şi moartea lor, noi am înviat ca naţiune.
Gândul cel scump al lui Dumnezeu cu care l-a ales pe poporul Său încă din părintele lui, Avraam, era ca, prin acest popor, să-Și facă vestit şi cunoscut între toate celelalte popoare Numele Său şi Cunoaşterea Sa (Facere 17, 5; Romani 4, 17).
Inima adevăratului credincios nu este îngustă, egoistă şi părtinitoare. Ci ea este curată şi largă, căci doreşte fericirea tuturor aleşilor lui Dumnezeu. Este altruistă, pentru că se poate bucura deplin numai atunci când întreg poporul său este bucuros… Şi este nepărtinitoare pentru că luptă şi se roagă, suferă şi doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, ajungând şi dorind să moştenească binecuvântările dumnezeieşti împreună cu toţi.
Tu, Doamne, faci Primăvara, Tu faci Tinereţea, prin care totul se primeneşte luminos şi zâmbitor, care încântă şi înfrumuseţează totul prin nădejde şi nevinovăţie, care umple adâncul tuturor celor văzute de tainica trăire a celor nevăzute şi umple clipele celor trecătoare de fiorul divin al celor eterne. Când sufletul este plin de o cerească strălucire, aceasta se răsfrânge şi prin trup, luminându-l. O, cum strălucesc, chiar şi înaintea oamenilor, ochii trupeşti ai celor care Te-au cuprins pe Tine în ochii sufletului lor!
Ce ar însemna să încerci a-i dovedi cuiva că este soare pe cer, când lumina şi binefacerile lui se văd şi se simt pretutindeni şi de către orice vietate? Ce ar însemna să dovedeşti cuiva că există aerul care nu se vede şi nu se poate pipăi, – dar fără de care nu poate exista nimic? Orice om sănătos n-are nevoie nici de dovezi şi nici de explicaţii pentru acestea, pentru că fără ele n-ar fi viaţă. Aşa este şi cu Dumnezeu.
O, câte valuri au rostogolit vrăjmaşii înfuriaţi şi spumegând împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, cu urlete mânioase şi năvăliri sălbatice, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu… Cerul se întuneca de stolurile negre ale ameninţărilor lor şi lumea vuia de armiile lor grele… Dar după ce vântul a trecut peste ei, spulberându-i pe toţi şi pe totdeauna, El a rămas Acelaşi, Biruitorul şi groparul tuturor.
Cum trec norii peste faţa strălucitoare a soarelui, – iar el rămâne veşnic acelaşi, cum trec valurile umbrelor curgătoare pe lângă stânca neclintită care le priveşte etern, – iar ea rămâne aceeaşi şi cum trec vânturile pe lângă vârfurile munţilor neclintiţi, – aşa trec, şi trec, şi trec mereu toate… Aşa toate se învechesc şi se schimbă, aşa se nimicesc, se pierd şi se uită… Numai Dumnezeu rămâne Acelaşi, Neschimbat şi Neînvechit, Nepieritor şi Neuitat. Mereu Viu şi mereu Proaspăt, Cald şi Strălucitor, veşnic Necesar şi Prezent… Îl cunoşti tu?
Nimeni nu poate fi mama copiilor tăi ca tine şi în locul tău. De aceea răspunzi de ei. Nimeni nu poate să plângă ca tine şi în locul tău pentru păcatele tale. De aceea răspunzi de ele. Nimeni nu se poate naşte din nou în locul tău şi pentru mântuirea ta. De aceea răspunzi de ea.