Meditații

Chipul acesta ne arată pe Iisus la vârsta de 12 ani, când „L-au aflat părinţii lui în biserica din Ierusalim, şezând în mijlocul dascălilor, ascultându-i şi întrebându-i pe ei. Şi se minunau toţi de priceperea şi de răspunsurile Lui” (Luca 2, 41-48).

Şi cu alte prilejuri, ne spun Evangheliile că intra Iisus în sinagogă (biserica iudeilor) şi tâlcuia Scripturile. Aşa, Evanghelia de la Luca ne spune într-alt loc (4, 15-21) că: „Intrând, după datina Sa, în sinagogă, S-a sculat să citească şi I s-a dat Lui cartea lui Isaia prorocul”. Şi deschizând cartea, a citit unde era scris: „Duhul Domnului peste mine, pentru care m-a uns să binevestesc săracilor, să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc robilor iertare şi orbilor vedere”…

Din pricina sărăciei şi a lipsurilor, noi găsim dezvinovăţire să umblăm mai mult decât se cuvenea după câştigul celor trupeşti. Din pricina ocupaţiei şi a treburilor, necurmat aflăm dezvinovăţire de a nu lucra pentru Dumnezeu. Acesta este începutul adevăratului necaz. După ce am scăpat de sărăcie, cum să mai avem dezvinovăţire dacă şi mai departe trăim numai din obişnuinţă sau lăcomie? Sau deşi am devenit liberi de ocupaţii, totuşi continuăm acest fel de a fi, în paguba sufletului nostru…Noi suntem atunci şi mai vinovaţi. Ce minunaţi sunt acei credincioşi care le biruiesc pe acestea!

După moartea lui Solomon, țara lui Iuda și Israel, unite până aici, s-au despărțit în două. De o parte două seminții, formând țara lui Iuda cu capitala la Ierusalim, de alta celelalte zece seminții, având capital la Samaria.

Rupând legătura cu Templul și condus de împărați răi și idolatri, Israel a căzut curând în închinarea la idoli, uitând de Dumnezeu, poruncile și legea sfântă.

În timpul lui Ahab, care-și luase de soție pe Izabela, fiica lui Iactevel, împăratul Sidonului, și care a adus în mijlocul lui Israel pe idolul Baal – urâciunea sidonienilor – idolatria a ajuns la culme.

Cea mai frumoasă parte a fiinţei noastre este sinceritatea. Cea mai fericită clipă din rugăciunile noastre, din vorbirea noastră şi din trăirea noastră este aceea în care, cu priviri sincere, cu lacrimi sincere şi cu cuvinte sincere, dintr-un duh sincer, cu o zdrobire de inimă şi pocăinţă sinceră, ne recunoaştem vina şi ne mărturisim păcatele.

Când, fără prefăcătorie şi fără îngâmfare ascunsă ori arătată pe faţă, mărturisim totul, nu numai în taină, lui Dumnezeu ci şi pe faţă, acelora dintre oameni cărora le suntem datori să facem acest lucru, atunci ne arătăm cea mai frumoasă parte a fiinţei noastre.

Dragostea îşi are şi ea legea ei (I Corinteni 13). Orice dragoste care nu se desfăşoară după legea aceasta a lui Hristos este o dragoste fără-de-lege (II Corinteni 11, 3-4; I Timotei 4, 1).

Rugăciunea îşi are şi ea legea ei şi condiţiile ei (Matei 6, 5-15). Orice rugăciune făcută altfel este fără-de-lege (Proverbe28, 9; Psalmi109, 7).

Milostenia îşi are şi ea legea ei (Matei 6, 2-4; Luca 14, 12-14). Dacă se face altfel, este fără-de-lege.

Dar se apropie marea şi ultima bătălie, când reuşeşte şarpele să intre în Iuda. Până aici a fost în dosul lor, dar acum intră între ai Lui. Se apropie mult, pentru ceasul greu. Acum are pe unul dintre ai Lui, cum odinioară o avea pe Eva, să-l biruie pe Adam.

Seara Cinei, ultima seară cu cei dragi. Grădina Ghetsimani, unde S-a rugat cu sudori de sânge… Aici a fost lupta cea mai grea! Nimeni, niciodată nu s-a mai rugat cu sudori de sânge! Cine ştie prin ce chinuri a trecut Domnul în acea noapte când a zis: „Mi-e sufletul cuprins de o întristare de moarte”. Sau: „Tată, izbăveşte-Mă de ceasul acesta!”.

„Şi Iisus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavol” (Luca 4).

Urmează lupta mai departe. Iisus a fost dus de Duhul în pustie. El ştia lupta cea mare care va trebui să o ducă cu şarpele până-i va zdrobi capul. Şi a mers în pustie, unde s-a înarmat cu rugăciunea şi cu postul. Scumpii mei fraţi care vreţi să biruiţi, înarmaţi-vă şi voi cu rugăciunea şi cu postul! Dar chiar atunci a venit diavolul să-L ispitească, în timpul postului. Chiar atunci vine şi la noi, în timpul postului, să ne ispitească şi pe noi. Şi-a zis: „Acum e flămând, acum să dau atacul. Pe primul Adam l-am biruit cu ispita mâncării. Să încerc şi acum tot cu ea”. Şi s-a apropiat diavolul de Iisus. Auzi frate, s-a apropiat diavolul de Iisus. Doamne, ne înfiorăm la acest gând. Atunci cine oare mai poate fi scutit să nu se apropie diavolul de el?

Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe.

Iadul râde, cerul se înfioară!