Meditații

Familia este un aşezământ dumnezeiesc pe care Dumnezeu Însuşi la binecuvântat de la începutul lumii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleți pământul şi-l supuneţi!” (Geneza 1, 28). Sfântul Apostol Pavel aseamănă relaţiile din sânul familiei cu relaţia dintre Hristos şi Biserică: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este ; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. (Efeseni 5, 30-32).

„Cercetați Scripturile” (Ioan 5, 39)

Sfânta Scriptură este Cartea lui Dumnezeu. Ea s-a scris şi s-a dat oamenilor ca un sfătuitor, îndrumător şi călăuză pentru mântuirea lor. Prin Biblie ne grăieşte Însuşi Dumnezeu. Biblia e Cartea în care sunt scrise gândurile şi voia lui Dumnezeu cu privire la noi. În Sfânta Scriptură sunt arătate lucrările lui Dumnezeu. El Însuşi Se descoperă pe Sine, pentru a Se face cunoscut oamenilor.

„Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu”

Vai, ce alunecoasă a fost calea fiului pierdut, după ce a rupt legătura cu Tatăl său! A mers din rău în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci.

Psalmul 7, versetul 8

Când nu numai prigonitorii sunt nedrepţi faţă de Hristos, ci însăşi legea, care ar trebui să fie sfântă, ea însăşi ajunge să fie nedreaptă faţă de El, — atunci cel nevinovat nu va mai găsi dreptate nicăieri. Când cel tare este nedrept şi rău, el face şi legile sale la fel, spre a putea face nedreptatea la adăpostul acestor paragrafe.

Psalmul 7, versetul 1

Îndată ce credinciosul Domnului alungă din nou şi hotărât pentru totdeauna de la el pe ademenitorii cei răi şi arată că vrea de acum cu tărie să-L urmeze pe Domnul şi Mântuitorul său Iisus Hristos, vrăjmaşul satan porneşte împotriva lui o prigoană nimicitoare. Satan trece la atacul cel mare, cu toată puterea lui crudă şi răzbunătoare.

„Şi cheltuind el toate, a început a se lipsi”.

Până au ţinut averea şi banii fiului, lucrurile au mers bine. Petrecerile şi desfătările se ţineau lanţ. „Asta-i o dată viaţă!” îşi va fi zis fiul cel pierdut. Însă averea se topea zi de zi. Când s-a topit de tot, petrecerile şi desfătările deodată au încetat, prietenii s-au depărtat şi fiul a rămas singur.

Pilda Evangheliei ne spune că fiul a cerut, iar tatăl său i-a dat „partea lui de avere”. Dar răul şi pierzarea fiului încă nu stăteau aici. El putea să apuce pe un drum bun, după ce şi-a luat partea sa de avere. Putea să-şi întocmească o gospodărie, să-şi facă o căsnicie şi să trăiască fericit. Dar el n-a făcut aşa. El a ales calea cea rea.

Psalmul 6, versetul 8

O dată ce un suflet s-a hotărât să meargă pe calea Domnului, călcând pe urmele Lui şi purtând crucea Lui în fiecare zi, desigur că cel dintâi lucru a fost şi trebuia să fie lepădarea de sine (Luca 9, 23). Adică ruperea totală şi definitivă de tot felul deşert de vieţuire de mai înainte (Efeseni 2, 3). Totala şi definitiva despărţire de toate legăturile plăcerilor şi prieteniilor care îl ţineau şi îl însoţeau în acest fel de vieţuire vinovată.

Să cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fiul cel pierdut.

Evanghelia începe prin a ne spune că:

„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie». Şi le-a împărţit lor averea. Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe”.

În capitolele din urmă am arătat starea cea cumplită în care ajunge păcătosul după ce a sfârşit cu lumea şi păcatele. Am arătat chinurile sufleteşti ale iadului şi ne-am ocupat în special de Ion, omul cel păcătos, care ne-a vorbit despre viaţa şi trecutul său.